aseară,

s-a scornit viforul lui dor necontrolat,
pe când mă apăsa tavanu-n pat...
s-au pierdut fire din părul tău,
tăcut,
în aşternut , în somn adâncit, cernut
prin sita Muzei proscrise, am aparţinut
visului trist, contrafăcut.

dimineaţă,

un miros de napalm bântuie camera,
îmi măsor palmele, îmi urmez liniile
neîntrerupte ce conduc la Venera,
la altarul făcut pe urmele picioarele tale;
iar profeţia spunea, despre cum vor degenera
sărbatorile tale anuale,
în penetrări anale.

noapte,

nici un cuvânt din buzele tale nu se scurge
iar ochiul alb din vis ce plânge,
închide sub pleoape,
serile mioape,
umplute de cuvinte şchioape
ce ne îmbată simţirea; se stinge,
lumina cerului cameral.... simţi cum se atinge?

(în) zi,

palmele nostre obosite de atingeri,
se divagă dezordonat,
în pat.
în aşternutul în care suntem pasageri,
blazaţi, precum nişte anonimi,
cu feţele pictate ca o pereche mimi,
ce şi-au pierdut expresivitatea.