Aseară, pe drumul spre casă, m-am oprit la benzinărie să alimentez şi când am văzut că s-a produs o nouă creştere a preţului la pompă, m-am gândit la cei 3-4 km., dus şi întors, pe care-i am de parcurs până la magazin de unde cumpăr pâine şi lapte zilnic, aş putea să-i parcurg cu bicicleta, economisind astfel banii de benzină şi făcând şi ceva mişcare, suplimentar.
Pensiile noastre, şi aşa mici, au fost afectate din nou, de amputările pe care le practică guvernanţii, dar suma investită întro bicicletă va aduce beneficii multiple şi se va amortiza în maxim un an.
Am intrat în curte prin porţile larg deschise de soţia mea. Prin geamul deschis i-am strigat rugămintea să nu încuie porţile că voi pleca imediat.
Uimirea zugrăvită pe chipul ei a fost urmată de vestita expresie:
-De ce-ai venit, de ce-ai plecat?
Am simţit nevoia să mă explic:
-Merg să-mi cumpăr o bicicletă, costă prea mult benzina.
Am lăsat maşina acasă şi am plecat pe jos. Am ajuns în staţie la autobuz şi am aşteptat îndelung alături de mulţimea ce îngroşa rândurile celor din staţie. După circa treizeci de minute a sosit şi mijlocul de transport. Am suportat cu răbdare ca oamenii din staţie să urce, îmbulzindu-se.
Am reuşit să urc şi eu în autobuzul ticsit şi odată cu închiderea uşilor, mirosul greu de transpiraţie amestecat cu iz de deodorant mi-a înfundat nările. Reacţia de reflux a stomacului am reprimat-o cu greu dar, minut cu minut, m-am obişnuit. Mă admonestam în gând spunându-mi: ”Ce-i domnule, te-a născut mama ta în autoturism?”
Autobuzul se apropia de pavilionul H din parcul Herăstrău. Standul spre care m-am îndreptat era standul în care lucrasem şi eu, cu ani în urmă, ca vânzător de role, schiuri, biciclete.
Gama de biciclete oferite spre cumpărare era variată dar ştiam ce şi cum să aleg. M-am oprit asupra unui model mixt, ceva între modelul ”montain” şi genul „street”. Am verificat frânele, calitatea şeii, integritatea furcii, eficienţa amortizoarelor, calitatea cauciucurilor.
Doream să verific şi centrarea roţilor şi am aplicat roţii o mişcare de rotaţie pe care am amplificat-o lovind şi imprimând cu palma o viteză mai mare. Rotirea spiţelor, prin suprapunerea imaginilor mi-a creat un ecran prin care a răzbătut un gând: ”nu am avut niciodată o bicicletă...eram copil şi am fost pe punctul să o capăt dar nu a fost să fie”.
Imaginile acelor vremuri se derulau cu maximă acurateţe de parcă totul se petrecuse numai cu o zi în urmă.
Aveam opt ani şi era vară. Abia murise bunica, mama mea adoptivă. Urma să plec la Ţăndărei în vacanţă dar văzusem pe stradă nişte afişe ce anunţau un concurs de trotinete al cărui câştigător ar fi primit, drept premiu, o bicicletă.
Mi-aş fi dorit o bicicletă dar nici trotinetă nu aveam. Mi-am amintit cuvintele lui Nicuţă Tănase dintr-unul din romanele lui: ”suntem săraci, băiete!” şi aproape mă resemnasem. Mi-aş fi dorit bicicleta dar neavând trotinetă şi pentru că prietenii din cartier participau şi ei, am renunţat la a cere una împrumut. Nimic nu este întâmplător şi pe drumul spre casă, aruncată la gunoi, am găsit o trotinetă. Am examinat-o atent şi am văzut că roata din spate era stricată. Am privit cu atenţie roata din faţă, am învârtit-o, am privit-o şi am ascultat-o cu atenţie dar totul era în ordine. Am luat trotineta în braţe şi am ajuns acasă. Tata era la serviciu aşa că am coborât la pivniţă, am scos de pe lanţul agăţat de gaica pentru curea, cheia de la beci, era a treia, şi am descuiat. Pe acelaşi belciug aveam cheia de la casă, cheile de la porumbei, cheia de la pod şi briceagul de tablă în formă de peşte, pe care l-am cumpărat cu greu pentru că mă costase trei lei. Bani mai primeam de la vecinii cărora le făceam cumpărături, câte 50 de bănuţi la fiecare drum la piaţă. Moneda aceea mare şi albă, cu un fierar pe ea, alăturată uneia de cinci bani, galbenă, erau preţul unei îngheţate pe băţ. Am intrat în pivniţă, am aprins lumina şi am privit în jur căutând un ceva să mă ajute să repar trotineta. Pe bancul de lucru al bunicului, întro crăticioară cu apă, câteva bucăţele de talpă din talpă, aşteptau să-mi peticească pantofii cu care plecam la ţară. Cuişoarele de lemn luceau din cutia de tinichea dar nu asta căutam. Ochii mi s-au oprit pe un raft pe care erau o mulţime de rulmenţi vechi, de diferite mărimi. La baza teancului trona un rulment mare ce ar fi putut ţine loc de roată pentru trotineta mea. Am meşterit din lemn un ax gros, am fixat rulmentul pe el şi apoi l-am centrat pe locul roţii ce nu mai putea fi reparară. Am lovit din laterală rulmentul cu palma deschisă şi sunetul era cam dogit aşa că am turnat nişte gaz şi problema s-a rezolvat. Am ieşit la asfalt şi sunetul era perfect iar deplasarea pe trotinetă era rapidă.
Mai erau două zile până la concurs şi...mă pierdeam în visarea bicicletei când am fost trezit la realitate de zgomotul răguşit pe care îl ridica la cer sirena de la Griviţa Roşie. Am urcat rapid cele două etaje până la uşă dar mi-am dat seama că tata mă va cerceta ca la miliţie despre provenienţa trotinetei. Am urcat la podul comun al celor şase famili de pe scară şi am ascuns trotineta. Mi-am aşezat dinainte caiete şi cărţi şi, cu inima bătând puternic, aşteptam ca paşii grei ai tatei să se oprească la uşă. Am auzit zornăitul cheilor, zgomotul pe care-l făcea broasca, apoi uşa s-a deschis.
-Sărut mâna, tată!
-Ce faci, mă, acolo?
-Mai învăţ la română...
S-a aplecat peste umărul meu privind un rând scris pe jumătate.
-Bine mă! Hai jos la porumbei ca să pisezi nişte cărămidă.
Am coborât şi după aproape o oră am terminat „norma”.
-Tată, mă laşi şi pe mine pe afară o oră? O oră, atât!
A scos ceasul de buzunar trăgându-l de lanţul nichelat şi mi-a continuat, pe acelaşi ton aspru:
-Este 6 , la 7, când începe telejurnalul, eşti în casă.
Am ţâşnit către pista de concurs. Culoarele erau deja marcate. Am măsurat lungimea traseului, înclinaţia, netezimea. Culoarul cel mai bun era culoarul 4.
Am plecat acasă şi am ajuns mai devreme. Abia aşteptam dimineaţa ca tata să plece la muncă şi eu să încerc trotineta.
Noaptea a trecut greu. Dimineaţa stăteam cu ochii închişi aşteptând să aud cheia în uşă după plecarea lui. A plecat şi am aşteptat să aud fluierul de la uzină. Până la ora 4 tata nu mai venea aşa că am aşteptat-o pe Baba Mariţa care venea cu şareta trasă de un cal orb, să aducă lapte. I-am auzit mersul şchiop pe scări şi am deschis uşa cu sticla goală în mâna. Baba mi-a umplut sticla şi a scos din şorţul înflorat o cretă apoi scuipând în podul palmei a şters cifra scrisă pe tocul uşii şi apoi a scris un număr mai mare cu unu. Tata plătea laptele la leafă.
Mai aşteptam să apară căruciorul cu gheaţă pentru răcitorul din cămară. Trebuia să aştept la trotuar şi să iau al doilea sfert din blocul de gheaţă pentru că primul şi ultimul aveau câte o adâncitură de la fabrică, deci primeam mai puţin. A venit şi „gheţarul” aşa că aveam liber. Am mâncat acelaşi iaurt cu zahăr şi cu pâine alături de un ceai cu lămâie şi am plecat la pista de concurs unde am făcut antrenament câteva ore. Obosit de efort şi istovit de foame am mers acasă unde am prăjit două ouă şi le-am mâncat cu două felii de parizer. Mult mai târziu m-a înscris tata la cantină la CFR.
Am scris câteva rânduri apoi am plecat din nou la pistă. Totul era în ordine. Am revenit acasă şi am continuat lectura aventurilor lui Robinson alături de Vineri.
A sosit şi ziua concursului. M-am prezentat la start şi mi-a prins pe maieu numărul de concurs. Cu o seară înainte îmi spălasem pantalonii scurţi şi tenişii chinezeşti, cu talpă verde, din cauciuc. După ce s-au uscat tenişii arătau tot ponosiţi dar am luat o bucăţică de cretă şcolară şi am acoperit suprafaţa pânzată cu un alb orbitor. În dreptul degetului mare pânza era ciupită aşa că am încercat să acopăr găurile cu cretă. Am scuturat picioarele lovind talpa de pământ şi găurile au reapărut şi odată cu ele au redevenit vizibile şi efectele soarelui şi a îndelungii purtări.
Tata era la serviciu. Am privit atent ceasul uriaş, deşteptătorul arătând pe ecran, sub limbile mari şi negre, o locomotivă argintie şi inscripţia C.F.R. Mai era puţin timp până la concurs. Ticăitul sonor care se auzea din hol mă grăbea.
Am încuiat uşa şi am strecurat lanţul cu chei în buzunar. Pantalonii scurţi, de un albastru spălăcit de atâta spălat erau încă umezi dar erau curaţi.
Am ajuns la start. S-a făcut apelul celor înscrişi, s-au verificat numerele prinse pe spate şi s-au tras la sorţi culoarele. ”Dă Doamne să-mi cadă 4!!!”
Când mi-a căzut numărul de culoar eram sigur că voi câştiga bicicleta, eram pe culoarul numărul 4.
S-a dat startul şi nu vedeam înainte decât linia de sosire şi, dincolo de ea, bicicleta.
Am rupt primul panglica de sosire...dar festivitatea de acordare a premiului se prelungea nepermis de mult. La microfonul instalat pe o bară de oţel sprijinită pe un trepied am auzit că ocupantul locului unu, adică eu, era descalificat pentru că roata din spate a fost înlocuită cu un rulment.
Nu-mi venea să cred! Copilul roşcovan şi rotunjor, plin de pistrui pe faţă şi pe picioare, cel clasat pe locul doi, a urcat pe bicicleta mea, cu un aer triumfător.
Lacrimile m-au oprit să-l pot vedea şi pe el dar priveam roţile ce se învârteau...
Mişcarea roţii din standul din Herăstrău, a început să se încetinească. În colţul ochiului mi-a răsărit o lacrimă pentru copilul acela tuns chilug, care nu şi-a primit bicicleta câştigată pe drept.
Am plătit bicicleta, am încălecat şi am pedalat alene spre casă.
Am intrat în curte şi Dona m-a întrebat:
-De ce nu te bucuri? Ţi-ai dorit bicicletă şi o ai!
-Mă bucur dar mă grăbesc, am puţină treabă.
Dona a încuiat poarta şi a intrat în casă în timp ce eu ieşeam cu o cârpă curată în mână.
Am şters bicicleta de praf, am mângâiat pe creştet copilul tuns chilug şi cu tenişi rupţi şi am intrat în casă.