– Freca-o-ar frasu’ pe Măria me’ s-o frece şi capul meu cel prost! Am ascultat de aşchimodia naibii şi uite unde m-o dus mintea muierii!... Că nu vre’ să asculte de capul vomului, mira-s-ar lumea de capu’ ei de hoaşcă, că numa’ te roade şi te taie mai rău ca un joagăr de lemn. ’tui ceaprazantul şi ministerul mamii ei de treabă că numa’ pupăze îi ies din gură ’tule cuibul mamii lor! «Hai măi Fedea să ne cumpărăm oi!» Apăi de păciuni ne arde nouă tu Mării?! – încerc s-o lămuresc pe bosorcoia, dar meşteriţa dracului tot pe a ei o ţine: «Apăi tu eşti chior măi Fedea, nu vezi că amu toţi bocotanii ţin oi, numa’ noi şi bătrâna Ştefoaie mai ţinem capre.» Tu Mărie bolunzit-a-i sau ce-i cu tine muiere? Cu cine vrei să te pui tu?... Cu cine?... Poate cu Mniculai a lui Ignat, sau cu Mnihai a Plopului, sau... Doamne fereşte!... Cu domnul notar?!... Da ea, parcă l-o primit pe necuratu-n gazdă, o ţinea una şi bună: «Nu-l mânia pe Dumnezeu tu Fedea!... Ce dacă noi nu avem iosag? Uite la capătu’ grădinii toloaca-i câtu-i ceriu de mare! Nu-i a noastră tătă?... Dacă avem oi o să avem lână şi ţi-oi împleti svetere de lână.» Împleti-o-ar necuratu în gardul ţintirimului s-o împletească de cotoroanţă! Am ascultat de mintea ei şi uite unde am ajuns! Şi pe deasupra şi vântu-mi suflă-n hăpt în obraz de zici că-i burduful covaciului nu alta! Batăr de aş ajunge până la cârciumă poate s-o mniluii careva de mine şi m-o cinsti cu o cinzeapă de horincă ’tui mama lui de vânturoi că te doboară din picioare, iar cârciumaru’ acesta nu vre să dea pe barbă... E-e-eh nici cârciumarii nu mai sunt cum au fost cândva – intram în cârciuma lui Leiba sau a lui Şulem şi nici nu păşem bine peste prag că te şi întrebau: «Ce serviţi domnule Fedea?» Domnule! Nu ca mucosul îsta: «Nu ai unchiule bani, nici nu te apropia de uşa cârciumii!» Apropia-i-ar Dumnezeu ziua prohodului! Pe când Leiba şi Şulem: «Lasaţi domnule Fedea, dacă nu aveţi bani acum plătiţi altădată, că nu fugim din sat!» Duce-i-ar bunul Dumnezeu în iad pe friţii care i-au dus din sat, că tare hireşi mai erau, nu ca nimuricu îsta de cârciumar...
Danin-go uite şi cârciuma, intru batăr să mă încălzesc... cine ştie...
Spre norocul unchiul Fedea, la o masă şedea plictisit Ostap Roşu, singurul
muşteriu al cârciumii, care văzând cum cârciumarul întoarse spatele la «Lăudăm pe Isus!» al unchiului, îl invită la masa lui.
– Încotro ai pornit unchiule pe o aşa vreme? – întrebă Ostap, mai mult să se afle
în treabă.
Unchiul, de acum era sigur că Ostap îl va omeni cu un pahar. Toată lumea ştia că acest flăcău muieratic şi cartofor are tot timpul brâul plin de bani. De aceea şi începu să se vaite:
– Vai şi amar de capul meu nepo’ batăr nu mă întreba, uite creştinu’ pe aşa
vreme n-ar slobozi câ’nele din ogradă, iar eu musai să merg la sfatul popular să melduiesc paguba.
Ostap îi făcu semn cârciumarului care aduse o sticlă de horincă şi două pahare. După ce turnă horincă în pahare şi ciocnind, dădură paharele peste cap, Ostap întrebă:
– Da ce pagubă ai păţit unchiule Fedea?
– Apăi mare pagubă, mare!.. Aşe pagubă nimeni să nu păţească nepo’! A dat
boala-n oi, mor ca băzele după otravă!
– Ai, nu grăi unchiule! – se miră Ostap.
– D-a-a-a, da nepo’! Ca muştile pier!
– Şi mare pagubă ai avut? – întrebă Ostap umplând din nou paharele.
– Mare pagubă, mare!... – oftă unchiul şi după ce goli paharul adaugă:
– Jumătate din turmă mi-o pierit.
– Ju-mă-ta-te!... – aproape strigă Ostap umplând paharul unchiului.
– Jumătete, jumătate... mare pagubă, mare!
– Şi câte oi ai avut în turmă?
– Două!... Două am avut – ca doi ochii în cap şi amu mi-o rămas una de
batjocura lumii, nu alta...
Ostap, oricât ar fi vrut să se stăpânească nu reuşi, izbucni în râs, iar unchiul Fedea îl privi furios şi fără «mulţam fain!», fără «rămâi sănătos» ieşi din cârciumă şi se îndreptă spre sfatul popular să declare paguba, că «numa’ datorită bosorcoiei de Mărie» a ajuns de râsul lumii..