Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -
Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
Cândva, ne petreceam nopțile în insomnii. Bântuiam străzile pustii ale orașului, adăugam frontoane și capiteluri închipuite clădirilor lipsite de personalitate, dărâmam cu privirea cartiere întregi de blocuri, așa cum nici cel mai puternic cutremur de care știam nu reușise. Ridicam parcuri în care să ne plimbăm cu barca contemplându-ne chipurile îngemănate în oglinda lunii. Ne jucam în șuvoiul monoton al fântânilor arteziene cu apa colorată de raze ascunse, proiectate de undeva din adânc. Ne promiteam o iubire veșnică precum aceste insomnii fără sfârșit.
În scurtele reprize de somn, pe care libertatea noastră ni le permitea și ziua eram îmbrățișați și savuram, parcă legați printr-un cordon ectoplasmatic aceleași minuni ale lumii tinereții.
Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente și mereu simțea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aștepta. De pildă, cînd băiatului de la tipografie îi țîțîia fundul așteptîndu-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănînce borș. Tot așa, începea să scrie Hanu Ancuței, dar lăsa totul baltă și pleca să vîneze lapini la Tomești cu boierul Zipa, cu Teodorenii și cu șleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale.
Comentarii aleatorii