Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Ce este această mişcare a lucrurilor din jurul nostru şi a noastră însăşi printre lumini şi umbre dacă nu tocmai proiecţia tridimensională a unui film numit viaţă. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia şi nici măcar nu îl putem proiecta noi înşine. Suntem doar actori şi spectatori; fii ai unei imaginaţii fără limite ce ne poate urca şi ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziţie doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai aşeza în proiector? ce fragment ai dori să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranţa că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări!
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braţ.
Comentarii aleatorii