Voi creşte adânc, încet şi neştiut,
Cum obişnuiesc să crească iarna
Copacii sau unghiile-n carne,
Până când voi avea statura morţii.
Şi atunci nu voi mai roşi în faţa ei.
Voi avea curajul să o invit la dans
Şi să-i spun că este frumoasă.
Frumoasă – cu forţa ei de atracţie
De care nici lumina nu poate scăpa
Şi cu fragilitatea ei la zero absolut.
Mai frumoasă decât amanta mea
Rutinată pe care o chem în pat
În fiecare noapte şi pe care o alung
Apoi în fiecare dimineaţă. Cu câtă
Voluptate mă prind cu ramurile
De rădăcini şi câtă viaţă îmi extrag
Din aşteptarea acelei vârste
Când voi avea statura morţii!