dragul meu îți scriu în morse din ciocul unei păsări
îți scriu din aceeași cabină de schimb
unde ne-am ascuns acum ceva timp să probăm respirațiile
pe țărmul de sânge uscat al memoriei
e același tohu-bohu pe care îl știi
nu uita - ai primit brevet de invenție pentru el
(mâine aș putea muri traversându-l pe trecerea de pietoni)
cineva îmi mătură inutil demonii printre darabane
(cum e să trăiești cu inima între cele două miraculoase timpane
fără să-i demolezi paradisul)
știi vânzătorii din magazinul new yorker mănâncă lotuși
depășind puterea mea de cumpărare
mă denominează îmi păstrez numismatic zerourile să nu mă uit
le port la urechi cerceii de miere să uiți ce greu îți era să fii
te ating cu o pană de vultur pe spate
îți scriu printre coaste că-s numai eu în cabină
mă vizitează un playboy bulgar
(un neamț schizo m-a speriat de moarte)
americanul acvatic e fragil ca pentru europa de est
dar asta e doar o glumă cosmopolită
sunt singură aici iar lumea stă la coadă să probeze
aș putea să fumez o țigară să scriu ceva pe pereți
mai bine mă odihnesc între două jafuri
mă dezbrac până la jumătate între două camere video
mă oglindesc în liniștea dintre două iubiri
(mereu sunt două iubiri - una din care vii în fiecare zi
una spre care tot vrei să pleci)
citesc în maghiară vă rugăm luați în cabină cel mult trei obiecte
păi da am luat deja un jaf o iubire și eul
le scot de pe umerașe le încerc
jaful mi-e cam lung așa se poartă decoltat
îmi trebuie totuși o măsură mai mică
iubirea e o bluză în dungi cu mânecă lungă
(mă întreb la ce-o fi bun maximalismul)
acum probez eul - un jaf peste care îți pui o iubire
(n-ar trebui să mai scriu la persoana întâi)
în colț e stingătorul de incendiu
un câine roșu gata să prindă focul în fălci
(doarme ca mine - te aud uneori seara în visul lui
și-mi place cum cânți la chitară)
e târziu - șerpii invadează magazinul
pășesc peste unduirile lor silențioase nisipuri saturniene
mi se prind clopoțeii lor de sandale și ies
știi ceva cred că nu ești doar o coloană de fum la capătul străzii
mă privești cu ochii ca doi porumbei cafenii
mă răvășești dăruindu-mi garofițe rupte ca din aer
când lumina îmi cade pe mâini nu mai disting literele ci doar pe tine
un semn în grădina lunii
Comentarii
vladimir -
Interesant stilul liber si melanjul ideilor... ai fragmente reusite si altele aproape ratate... habar nu am daca obisnuiesti sa revii asupra textelor dar ar fi bine sa esentializezi... ai aici material pentru cel putin doua poezii deosebite.
Sapphire -
Cred că e bine dacă poezia ta ne scoate din papuci. Cu alte cuvinte, mai întâi m-am enervat. Parantezele. Poate sunt eu prea puțin deschisă, dar nu pot să văd paranteze într-o poezie. Ba, mărturisesc că îmi sunt într-atât de antipatice, încât le ocolesc și în proză, și în acțiuni :-) De ce oare? Pentru că rămân blocată la ele. Am impresia că omul spune de fapt acolo ce era mai important. Restul e decorul, e spoiala, păcăleala. Și citind poezia ta mi-am mai dat, încă o dată, dreptate de una singură. Pentru că uite: "că mereu sunt două iubiri - una din care vii în fiecare zi una spre care tot vrei să pleci", "n-ar trebui să mai scriu la persoana întâi" sunt absolut delicioase. Dar ce caută în paranteze... numai tu știi. Parcă cititorul trebuie luat de mână și pus să citească etichete :-) Așa, că am dezbătut de una singură acest aspect care nu-mi dădea pace (adica da, am monologat), mai vin pe fugă și spun că e mult balast aici, deși e firesc că într-o cabină de probă (ei, numai femeile știu chestia asta ;-))) iei mult mai multe decât cu ce vei pleca până la urmă din magazin, dar, de dragul ideii și al câtorva pasaje care sunt cu adevărat deosebite, eu zic să revii cu un pic de ciudă pe poezia asta, și să tai la greu. Mai ales prima parte mi se pare prea încărcată și descriptivă.
Aritmosa -
Vlade, bine ai venit pe aici. Revin, revin, nu mă simt bine dacă nu revin. Am mai modificat prin unele locuri. De data asta am observat că folosisem “cabină” de șase ori ! Acum am lăsat doar de trei ori, pe unde era necesar... Am rețineri în privința esențialăzării. Ca tehnică nu mă atrage foarte tare în sensul abstractizării, dar țin cont dacă este vorba de esențializarea înțelesului la cititor. Cuvântul “esență” la origine are verbul “a fi” și ideea de trinitate… Las cititorul să fie. Asta e o scrisoare, îmi place să scriu scrisori, e un obicei din copilărie, îi scriam verișoarei mele ca să ne formăm mâna. Nu am cum să împart “materialul” pentru că toate detaliile sunt parte a aceleiași experiențe. Eu chiar am scris-o într-o cabină de schimb, nu acasă în fața computerului. Poate din cauza asta are neajunsuri, dar sunt convinsă: critica ajunge până la urmă la destinatar. Mai devreme sau mai târziu. Bianca, nu sunt nici prima, nici ultima care folosește paranteze. Mie îmi plac. Mi se par niște ferestre sau praguri. Eu le folosesc pentru a atrage atenția asupra a ceea ce cuprind. Sau pentru că mi-e teamă să spun prea multe despre ce cuprind. De exemplu, “neamțul schizo” chiar există și am scris “Căminul magic” din cauza emoției produse. O să revin și acolo. Verbul “a ieși” din ultima strofă are și conotația de “a se naște”. Asta e: “am impresia că omul spune de fapt acolo ce era mai important.” – lucrul acesta l-am adresat și eu cuiva pe alt site… Pe urmă, într-un roman pe care îl citesc acum, se cheamă “Dessa Rose”, autoarea folosește într-un singur loc niște paranteze. Ei, tocmai acolo este cheia întregii povești. Poate există și alte explicații, habar n-am… Mă bucur că ai găsit și ceva pe gustul tău…. În privința “transferului de monolog”, trebuie să spun că am mai primit reacția asta și cred că nu e rău. La o altă citire - cine știe? - poate mai modific ceva. Dar nu promit.
Ela -
M-am simțit ca într-un film de genul "de viață scapă cine poate", prinsă cumva captivă în suprarealismul poeziei tale, am luat sensurile pe degete și mi-am dat seama că nu pot răsuci 4 cadre simultan, fiindcă mie așa îmi lasă impresia, că te afli în 4 registre ideatice deodată și cititorul trece prin acest caleidoscop cumva abrupt: un monolog în care ești singurul actor/spectator în "cabina sa de probă", un dialog cu "el", care se delimitează imediat în context, care pare a fi doar punctul de plecare spre al treilea registru, acel locus non-vivendi, în care ți-e greu să te regăsești, cauți ieșiri dintr-un imposibil 3, chiar dintr-un malentendu, dintr-o confuzie; iar al patrulea registru este cel al detașării, în care pari a fi acea cameră, nici măcar regizorul, ci camera care surprinde totul, inclusiv mișcările în micro și spoturile luminoase. E o poezie la care cu plăcere aș scrie aproape un eseu, fiindcă are multiple chei de interpretare, ce am făcut eu aici este doar eboșa eboșelor. Mărturisesc: una din poeziile asupra căreia am revenit deja de patru ori spre a o citi. Ceea ce extrem de rar mi se întâmplă.
Aritmosa -
Ela, eram frântă când am pus forma inițială pe hârtie. Mă bucur pentru interpretare. Imposibilul este pentru mine un posibil încă nevăzut... nu ies din el, ci îi probez aparițiile.
nepotul lui rameau -
mixul cultural si pluralismul fac sens . Planeta e mica anyhow. E loc si de paranteze. Nice Text.