Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.
Sînge, pense, atenție, verde.
Poate că unii își iubesc aproapele, alții pe sine, alții banul, alții tăcerea, alții munca. Cred că relația e cel la care te gîndești zilnic, îl înșeli, îl aștepți, te împlinește și îți cere sacrificii. De aceea aș putea zice că sunt îndrăgostită de sînge.

Pedalez, stopuri, mă bucur că frigul din iarnă și-a dat duhul după nori, acum e soare și de la etajul trei aproape simți mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi și ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia îmi taie avîntul. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau așa sper de fiecare dată.

Iubesc chirurgia: abordarea directă care nu lasă loc de filozofie. Dosarele subțiri. Sigur, la ortopedie un alt motiv ar fi bărbații tineri, numai mușchi și ochi albaștrii, care-ți pot luxa umărul dacă nu le dai numărul de telefon. Sau așa merge o fantezie deviată, sau de femeie deviată. Hm. Trecînd peste aspectul social și profund masculin al ortopediei, pentru mine atracția rămîne chirurgia viscerală, unde intrumentele, deși au toate nume proprii, încap pe o singură masă, unde în operație se ascultă muzică, se glumește, se discută despre congrese în țări cu frumuseți slave. Și la ortopedie am discutat în spaniolă și engleză, dar despre motorul în patru timpi... instrumentele sunt puzzle-uri, efortul fizic, priveliștea sofisticată a unui burgiu găurind oase, frezele și ciocanele, nu m-au făcut să mă simt tocmai acasă. Francezii spun ca viscerala c`est du caca – eh, caca am mai văzut, e mai de-acasă... Dar oricare ar fi ramura, pentru studentul care ajunge într-o sală de operație, nimic nu-l face să se simtă mai important decît cantitatea de sînge care o găsește pe halat la finalul intervenției.
Și nimic, dar nimic! nu se compară cu zîmbetul la ieșirea din blocul operator.

Fahrad, cu urechile-i mari și ochii-i căprui, apare pe culoar, ia un loc lîngă mine și ne spălăm brațele în tăcere. Nu unul altuia. Fiecare cu buretele și betadina lui. Fahrad, după cum sugerează numele, dimensiunile urechilor și culoarea ochilor, e un arab ce provine dintr-o țară unde litrul de benzină costa 10 cenți. Medic recunoscut acolo, aici face slujbă de rezident, acumulează experiență. ‘Moi’, studentă romîncă, fac treabă de instrumentistă/ rezident/ student, adică de ce dă Dumnezeu. La urologie am ținut un depărtător introdus în penisul unui domn timp de 4 ore și n-am fost niciodată mai fericită.

- Roxana, a! La roumaine, bon.. ma recunoaște. Ça va être très chaud.

Intrăm în operație cu mamutul secției. Trecînd peste funcția și îndemînrea lui, profesorul e cel mai morocanos pitic al Albei ca Zăpada. Are urechi clăpăuge, sensibile la atingere, motiv pentru care boneta îi stă pe vîrful capului ridicîndu-i-se pînă cînd ajunge să sară într-un picior prin sală pentru a o împiedica să cadă. Păstrează constant o expresie încruntată, și-și exteriorizează furiile ca un copil înșelat „mais, non! Am zis penseta!!!”

Mi-aș fi dorit locul instrumentistei. Ea stabilește pasului operației prin rapiditatea cu care înmînează instrumentele. O funcție importantă prin volumul de muncă și inexistența timpilor morți. Dar așa cum am învățat în timp, nu există timpi morți, doar lipsă de idei.

Intrăm, ne îmbrăcăm în steril, pregătim bolnava și masa. Profesorul întră în sală cu săpunul după el, frecîndu-se și împrăștiind spumă peste tot, „scoate-mi mobilul din buzunar” mîrîie la o asistentă, privește gol către bolnavă și iese. Ne zîmbim. Il fait chaud. Legile asepsiei nu se aplică profesorului. Boneta îi e mereu în creștetul capului ca o ciupercă, părul i se revarsă pe sub ea, răspunde la telefon în timpul intervențiilor, iar cînd rezidentul îi amintește că telefonul nu e steril, mirat, își schimbă mănușile. În ultima operație, pacienta a sîngerat atît încît halatul și pantofi profului erau înmuiate în sînge. Ieșind din operație, s-a dezbrăcat de halat și de saboți în sală, și-a șters picioarele de sînge de podea. Cît de psihopat trebuie să fi ca să nu gasești asta deranjant?

- Incision!

Operația începe. Fahrad face față pînă începe să rupă firele de ligatură. Profesorul ridică ocazional tonul. Instrumentista e într-un sah mat în fața profului care vrea ca ea să-i citescă gîndurile, iar cînd începe să strige nume de instrumente, ea îi înmînează mereu altceva. Instrumentele zboară. Ea se face mică, dar acele calități ale francezului numite mîndrie, perseverența și politețe (pînă la artă, deci o delicioasă minciună) o determină să rămînă pe baricade. Avem toți nervii întinși. Asistenta de sală, mai în vîrstă, cunoscînd toanele profului e plictisită.

Fac ce pot, ajut cum pot, ideile vin generate de puseul de adrenalină. Le prof en colère e supradoză de cofeină. Tai fire, susțin, depărtez, aspir, îl lovesc cu cagula de aspirare peste față, deci trebuie schimbată, emite un mîrîit exasperat. Rupe o arteră și ne stropește pe toți cu sînge. E un moment critic pentru operație, e atît de frustrat încît ne-ar scoate pe toți afară din sală. Dar eu sunt cea mai fericită, am sînge pe bonetă, sunt importantă. Apoi, anii își spun cuvîntul. La 65 de ani, fără ochelari, mă îndoiesc că distinge altceva decaît contururi de roșu și alb. Cheamă ajutor. Asistenta îi aranjează boneta ce i se ridicase coif pe vîrful capului, și stă plîngăcios, cînd i-o îndeasă pe frunte „déjàà?”. Artera continuă să sîngereze. Fahrad rupe în continuare din prea mult zel firele cînd face noduri. „Doucement!!!” Hemoragia e într-un sfîrșit oprită însă urmează altele, și altele, și...

Operația a durat 8 ore. Pentru buna activitate (fiind de fapt tîrziu și obosiți) m-au lăsat să suturez plaga. N-a fost vietate mai fericită în sală.
Studenții la medicină sunt într-adevar duși de acasă.

Pentru un privitor neantrenat, e șocant, e sec și e rece. E insensibilul care salvează vieți. Între rînduri e însă iubirea de sînge, de concret, autodepașirea și sacrificiul. E firul zilnic al unei nevoi. N-am menționat cazul pacientei, tipul operației. Esența e aceeași în toate. Ne desensibilizam, eu încă n-aș fi putut să țin un depărtător deasupra venei cave și a aortei cunoscîndu-i copiii.

În timp ce noi închidem bolnava, profesorul se așează pe estrada din sală. Cocoșat, își sprijină capul în pumni, privește în podea, între comprese, fire, tuburi. Halatul îi e însîngerat, masca stropită. Din cînd în cînd respiră profund nepărăsind punctul gol în care se concentrează. Copiii pacientei, soțul, procentul de viață rămasă, doar el le cunoaște.

Si e greu să vezi cum un om puternic se pedepsește.

Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.