Așa se poartă în oraș, nu e niciun snobism în asta, nicio lipsă de omenie! Cum să rupi copilul de familie, comunitate, etc? E și pentru binele lui, nu-i așa? Pune-i un nume normal, cu ăsta nici să-l strigăm nu știm... Bine, hai, dă banii părinților și plecăm. Ne gândim pe drum care îi va fi numele.
eram la țară, cu corina, împărțind surorește 6 + 8 ani și un sfârșit de vară căci se recolta grâul (bunicii n-aveau căruță, rugau vecinii să-i ajute la adus paiele), cam două drumuri făceau până terminau. încărcau până nu puteau trece două care pe drum, curgea o grămadă însă bunica venea din urmă și le mai aduna.
mama ne luase încălțări noi dar bătrânii ne învățau să umblăm desculțe ca să cruțăm papucii și să ne călim picioarele. așa cum erau obișnuiți copiii de la țară.
Astăzi m-am trezit mai devreme decât în restul zilelor de vacanță. Și-am ieșit afară. Nu era nici cald, nici răcoare. Am vrut să prind fluturi: și albi, și negri, și multicolori. Am luat paleta de muște, și un borcan de opt sute de grame cu filet. I-am găurit capacul. Mă uitam pe fereastra de la balcon. Vroiam să-mi măsor norocul. Aerul era străfulgerat de o groază de fluturi. Am ieșit să prind câțiva. Vreo trei, mai exact. „Asta o să fie mai ușor decât să mănânci vată pe băț la bâlci”, mi-am zis. Eram amețită din cauza luminii. Eu suport destul de greu căldura.Vedeam fluturi peste tot. Păcat că erau floricele albe, de câmp. După un timp a zburat unul pe langa mine. Am alergat după el și l-am prins sub paletă. Îl lovisem ușor de teamă să nu-și piardă polenul și să moară.
Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi.
Comentarii aleatorii