Devenea tot mai rece dimineața aceea. Fiara ucisese din nou și nu putea să creadă că de data aceasta chiar el era cel răpus. Îi vedea cornul mânjit de sânge, clătinând liziera pădurii, ori erau doar ochii lui tulburi în care se muta încet ceața. Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.
Își crezuse pieptul o scorbură seacă, dar acum un fluid roșu i se revărsa de acolo, ca o mare ce nu mai voia să-l locuiască. Bătaia se stingea din tâmple și era tot mai liniște de parcă nu se întâmplase nimic, ori de-abia acum lucrurile intrau în făgașele lor. Erau ciocârlii în iarbă, dar murea și știa asta.
– Petre, vin jăndarii! spuse intrând în odaie nevasta lui Klontz.
Klontz vru să iasă în întâmpinarea lor, însă ușa se deschise înainte să ajungă la ea și în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?... întrebă Klontz neliniștit.
– Pe cine? zâmbi căpitanul către profesorul Stănescu.
– P-p-pe Maxim... se bâlbâi Klontz.
– L-am găsit! Spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună ca o sentință în propriile sale urechi:
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! răspunse ironic căpitanul.
E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.
Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…
Vișinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de cîine, se oprește la poartă, lîngă locul unde cîinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuiește cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Marița, nevastă-sa „de-al doile”. Mai întîi se oprește la privatizați și bea cît are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arșița ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari și bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit și ticăloșit cu asupra de măsură. Blestemă și urlă cît ce poate pînă ce îngrozește tot satul. Turbarea și îndrăceala lui se ridică pînă în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei și Adevărului. Și-odată Preaînaltul și-a ieșit din răbdări:
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Comentarii aleatorii