dupa cină ai să aduci cafeaua și biscuiții de vanilie
ai să pui lemnele de corabie pe foc și vom citi
din arborele familiei tale.
o sa mă tragi de barbă gonind realul și vrăjitoarele
ce trăiesc în candelabrele coridorului ca să
dispară țipând țipete ascuțite în albastrul înecat
al ochilor tăi mirați.
o să rupem frunzele ce țâșnesc muguri din noi,
încolăcite ghirlande ce prind rădăcini în ridurile mele .
o sa îți ofer un păharel de cinabru venețian, o sa-l bei
în tăcere ca o rugăciune la o frescă pictată de Alejandro
după un pariu terminat cu o bătaie pentru dragostea lui Aglié.
ai să îmi arăți patru monograme găsite în prăfuita
scotocire a atelierului lui Alejandro, broderii fine
ce țeseau casele nobile pe pernele de damasc
Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască.
Pentru a suplimenta datele pe care le avem despre Stefan Doru Dancus, vă voi vorbi în continuare despre domnișoara Nogradi. Era fată bătrână, avea 32 de ani. Nu mai visa, trează, la Feți Frumoși și puțin a durat până când și somnul i s-a golit de vise: domnișoara asta era o anomalie a naturii. Am întâlnit-o într-un local ieftin, ghicea în ceștile de cafea - așa își câștiga pâinea și cafeaua. De la masa alăturată, i-am făcut semn și ea a venit să-mi ghicească în ceașca ciobită din care am băut un lichid amar, neplăcut. Și-a făcut datoria, a studiat cu atenție vasul acela din ceramică arsă. Era o femeie frumoasă, împlinită, perfect construită pentru ființe provizorii ca mine. Mi-a luat palma dreaptă, a făcut ochii mari.
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Comentarii aleatorii