-Bună dimineața Lenuțo! Ce mai faci fată, ia zi, că nu te văzui d-un car dă ani?
-Ai? Ce zici fă???
-Neațaaaa coanăăăăăă !!!!
-Huo fă că nu sunt surdă de tot, m-a lăsat doar urechea asta de când mă bătu Mititcă, cu făcălețu’ bătea-l-ar dracii acolo unde ie...
-Te bătu, ai? Da’ tu de ce stătuși? De ce nu strigași or fugiși or ceva acolo?
-Ai??? Ce șopâcâi fă așa că nu ne aude nimeni?
-Zâsăi: să-ți dea Dumnezeu sănătate.
-Sănătate, sănătate că în rest le-avem pe toate...Da’ tu ce mai faci țață Lino, cum o mai duci?
Copilaşul nostru aleargă pe plaja cea demult pustie, încercând să urmărească, cu mânuţele lui dolofane, făgaşul sărat al undelor marine, în timp ce, dragul de el, cu picioruşele lui bucălate, boncăluieşte, de minunăţie, în apa mică de la ţărm. În fapt, este o dimineaţă tânără lui Yuè-Juillet cel de apă de trandafir, care tocmai a fost plămădit, ca picioarele Afroditei, din spumele jucăuşe ale undei. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultima vreme cu pescăruşii. Sunt din ce în ce mai gălăgioşi. Îmi pun şalul pe umeri, şi mă grăbesc să ajung ca să îl cuprind pe Mihai cu mâna asta ofilită, de ceară, pe care tu ai aşezat un inel argintiu, asemeni nisipului acestuia calin, atunci, demult, atât de demult, că nici nu mai pot şti, cu precizie, când.
Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
Fusese timid și împiedicat de mic. Părinții l-au sprijinit, însă cu timpul ajutorul lor s-a transformat într-o presiune care îi antrena voința în bătălii. Tot de atunci se simțea călcat în picioare, inferior. Ades judecat, rar acceptat. Deși greoi în exprimare, citise mult. Era frate cu Nichita Stănescu, Blaga; dar pe Arghezi îl excludea din grupul său elitist. Se pare că nu se înțelegea cu Blaga. Totusi, îi era imposibil să-și reunească sufletul în mesaje verbale. În luptele lui cu cuvintele perfecte pentru sentimentele-i perfecte devenea plictisitor și deloc spontan. Aveai uneori impresia că orice informație primită o analiza din trei unghiuri diferite, pe trei raționamente diferite. Procesul se traducea în întârzieri ale răspunsurilor până la câteva secunde.
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
Comentarii aleatorii