Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
Acesta este un studiu și o concluzie la care am ajuns în urma lui, un studiu pe mine. Acum sînt convins că de fapt nu există nimeni și nimic în exteriorul meu. De fapt nu există nici ceea ce eu percep ca fiind exterior. Nu exist decît eu; eu și celălalt eu. Pentru că de fapt asta a fost marea mea descoperire. Existența celuilalt eu care este la fel de eu ca și mine. De fapt este eu dar nu este același eu ca și mine. Nu știu cînd a apărut sau de ce. Nu știu dacă a apărut înaintea mea, odată cu mine sau după apariția mea. Mai ales că și acest lucru ar fi dificil de stabilit de vreme ce nu știu nici dacă eu am apărut vreodată sau dacă așa am fost întotdeauna. În orice caz acest eu pe care l-am descoperit este cel care îmi provoacă această senzație a exteriorului.
A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât cred cei din afară; aici pereții si oamenii nu mai îmbătrânesc fiindcă sunt deja bătrâni, iar calendarul nu își mai schimbă filele – încă mai urmăresc succesiunea zilelor din ’42 și fiecare eveniment îmi pare că s-a mai întâmplat deja sau se va mai întâmpla. Din străzile furioase, ce se ciocnesc în fața spitalului și își revarsă puhoaiele pe trotuare în orele de vârf, mai urcă până la mine urletul vieții precum urletul balaurului până în donjonul în care stă închisă prințesa. E toamnă – ar trebui să fie toamnă!
Stau în cadă şi-mi reazem capul de faianţa rece. Apa e călie dar gândul unei pneumonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat şi cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiaţii societăţii.
Comentarii aleatorii