Motto:
„Cum la Găeşti, pe vremuri, fu neică sau jupâne...”

(Tudor Arghezi)

I. Premise

a) Că în oraşul Găeşti, udat de apele Potopului şi ale Răstoacei, au trăit câteva personalităţi remarcabile e un adevăr irefutabil. Adică de necontestat. De-ar fi să-i amintim doar pe marii critici literari interbelici Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, şi totul ar fi spus. Nici n-ar mai trebui să menţionăm că în acest târg glodos (dar mândru) s-a născut marele naist şi muzician Gheorghe Zamfir. Sau că tot aici (ori prin comunele învecinate) şi-au avut ori îşi au baştina (cum zic prietenii noştri de la Chişinău) scriitorii Aurel Iordache, Marin Ioniţă, Nicolae Neagu, Mihai Stan şi Dumitru Ungureanu...

Însă de la acest adevăr până a li se sui găştenilor la cap ideea că orăşelul lor e un fel de buric al pământului, nu e decât un pas. Care, de obicei, e făcut.

b) Că scrierile excepţionalului prozator Mircea Horia Simionescu fac concurenţă stării civile, este un adevăr la fel de cunoscut. Unele dintre ele sunt nişte glume enorme, pe care ageamiii le iau adesea în serios. Astfel, „Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic”, o lucrare umoristică în care autorul inventează personalităţi şi se amuză pe seama automatismelor reprezentării literare, se vinde, în unele librării, la raionul de dicţionare, nu la cel de proză. La fel cum „Toxicologia”, de acelaşi autor, se găseşte în rafturile destinate lucrărilor de medicină şi farmacie. Sau cum romanul „Galeria cu viţă sălbatică” de Constantin Ţoiu se comercializează la standul de cărţi pentru viticultură, nu la cel de proză. Şi cum cartea „Viticultura pentru toţi” se găseşte în sectorul lucrărilor de popularizare a metodelor de creştere a vitelor, nu a viţei de vie.

II. Dezvoltare

Din conjugarea celor două adevăruri irefutabule (adică de necontestat) de mai sus, a rezultat o ispravă de tot hazul, care în anul 2010 îşi va serba jubileul celor 33 de anişori de la naştere. Părintele ei este regretatul Emanoil Dumitrescu, zis Nenea Manole, autorul primei monografii a Găeştiului, semnată, alături de el, şi de către un activist de partid (răposat între timp – activistul), care n-avea nici meritul, dar nici vina de a fi conceput măcar un singur rând din ea.

În monografia lui "Nenea Manole", tipărită în anul de graţie 1977, putem citi la pag. 48, unde se evocă atmosfera culturală din Găeştiul de altădată, următoarele: „La Găeşti se simţea ca la el acasă şi popularul scriitor I. C. Vissarion, care locuia în comuna Costeşti-Vale şi care era cunoscut bine în oraş. Prietenii i se adresau cu Nene Iancule. El a răspuns de mai multe ori chemărilor societăţilor culturale din Găeşti şi a conferenţiat pe diferite teme. De asemenea în Găeşti s-a născut (sic!) Nicolae Bănescu , descendent din familia Băneştilor, bizantinolog(,) şi Marioara Sachelarie, care a contribuit la dezvoltarea literaturii americane moderne” (s.n.). Pasajul este preluat ad litteram (inclusiv dezacordul) în ediţia a doua a lucrării, purtând pe copertă numele a încă doi autori – Titus Ancuţa şi Marian Curculescu – care au revizuit/ periat şi completat textul, tipărit într-un moment jubiliar – aniversarea, în 1998, a 500 de ani de la atestarea documentară a oraşului Găeşti. Ar fi de menţionat că Titus Ancuţa (plecat, şi el, între timp, la cele veşnice) era profesor de română, iar Marian Curculescu este doctor în istorie.
Toate bune şi frumoase, numai că Marioara noastră, căreia americanii ar trebui să-i fie în veci recunoscători, e o ilustră nenăscută, ea fiind o plăsmuire a maestrului Mircea Horia Simionescu din „Ingeniosul bine temperat, II, Bibliografia generală”, lucrare apărută la editura Eminescu în 1970, în care imaginează umoristic autori şi personalităţi care ar fi putut exista, dar, din nefericire (sau din fericire), n-au existat niciodată.

M-am mai întrebat, scriind în urmă cu mai mulţi ani despre cazul acesta, de unde va fi avut "Nenea Manole" informaţia, căci, autor de povestiri siropoase cu ţărani care se înscriu cu mare entuziasm în colectivă cum era, nu-l ştiam cititor de literatură sofisticată. Mă gândeam că vreun hâtru şi-a bătut joc de el strecurând la urechea-i credulă mica poveste fictivă a Marioarei.
Ei bine, nu! Între timp am regăsit o „carte” a sa, adică un op dactilografiat (cu aprobarea Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă Găeşti) şi legat prin 1987 (cel puţin acesta este anul specificat în dedicaţia autorului către mine, pe unul dintre cele câteva exemplare puse în circulaţie), cu titlul „Pe uliţele târgului de altădată”. Trebuie să recunosc faptul că este o lucrare nu lipsită de un anume interes documentar. Am găsit însă aici, cu surpriză, într-o addenda, dovada că Nenea Manole îl citise/ frunzărise pe Mircea Horia Simionescu, dar, aidoma librarilor şi bibliotecarilor care-i aşază volumele pe alte rafturi decât cele cuvenite, nu înţelesese caracterul ludic şi parodic al cărţii, luând-o ca pe o lucrare ştiinţifică. Iată ce zice el, cu mândrie patriotic-locală, citând şi din pasajul dedicat Marioarei: „«Generaţia noastră îi este recunoscătoare Marioarei Sachelarie» – se spune într-o emisiune de acum mai bine de douăzeci de ani a postului de radio Alaska, din Statele Unite ale Americii".
Aflăm motivul acestei recunoştinţe din volumul II al lucrării lui Mircea Horia Simionescu, „Ingeniosul bine temperat”, apărut în 1970 la Editura Eminescu. În paginile 11-12, M.H. Simionescu, printre primii autori străini pe care-i recenzează, îl citează pe americanul Myron Chevalier, cu o frază din «Misiunea Doamnei Sachelarie în literatura americană»: «Dacă la începutul secolului contribuţia Doamnei Sachelarie, născută Mătăsăreanu, la dezvoltarea literaturii americane era aproape cu totul necunoscută, astăzi această chestiune, datorită studiilor numeroase şi competente apărute în ultimul deceniu, este pe deplin lămurită.» Şi adaugă:«Se ştie că până pe la 1840, America nu-şi pusese problema să-şi înjghebeze o literatură. Tot ce se încercase în roman, teatru şi poezie nu putea avea un caracter peren, pentru că lucrările apărute fuseseră scrise de particulari, îndemnaţi de interese meschine, de sentimente întâmplătoare. Trebuia inaugurată o literatură modernă, rapidă, confortabilă, cu frâne hidraulice şi cu semnalizatoare de direcţie. Cine să se încumete? Era o femeie. Era o femeie din îndepărtata Românie, care nici nu bănuia atunci că va întemeia literatura americană. Era Marioara Sachelarie din Găeşti, fiica cinstitului părinte Matei Sofronie Mătăsăreanu. Neluând în seamă greutăţile, dar luând cu ea un geamantan cu schimburi şi alimente, Marioara trecea grabnic oceanul şi se punea pe treabă.»”.

Nenea Manole nu mai reţine acele rânduri din cartea lui M.H. Simionescu în care ni se spune că această vajnică româncă din Găeşti, care a ajutat la crearea unei literaturi americane „cu frâne hidraulice şi cu semnalizatoare de direcţie”, „a fecundat literele americane, lăsându-se uneori ea însăşi, ca orice spirit receptiv, fecundată”. Ca să poată făta , aş observa eu, patriotul nostru locale identitatea ei literară.

III. Concluzie-epilog

O lucrare despre personalităţile din principalele oraşe, târguri şi sate ale judeţului Dâmboviţa, apărută acum câţiva ani la Târgovişte, o menţionează pe Marioara noastră printre celebrităţile culturale cu care urbea Găeştilor ar fi să se mândrească, atribuindu-i, pe lângă meritul fecundării literaturii americane moderne, şi calitatea nouă de profesor universitar de literatură universală şi comparată.

Ca toţi săriţii peste ocean, Marioara Sachelarie din Găeşti are, precum se vede, tot viitorul în faţă. Mâine-poimâine o vedem academician!

IV. Post-scriptum

O masivă (dar cam sărăcuţă ca informaţie) lucrare monografică apărută la începutul acestui an, sub coordonarea profesorului universitar Mihai Oproiu, în vechea Cetate de Scaun (unde există o adevărată pasiune pentru întocmirea unor asemenea tomuri utile doar pentru CV-ul autorilor), prezintă localităţile judeţului Dâmboviţa. Evident, sunt înregistrate şi personalităţi de tot soiul, politice, dar şi culturale. Şi cum în viziunea spiritului provincial prin oraşele şi satele arondate unei unităţi administrative cam puiesc geniile, personalităţile sunt foarte multe. Geme cartea de poeţi, prozatori, jurnalişti, cu toate că mulţi dintre ei n-au publicat decât la gazeta de perete sau n-au creat altceva decât texte pentru brigăzile artistice de acum două sau trei decenii. În sfârşit. Căzându-mi în mână tomul cu pricina, am căutat, febril, pagina cu personalităţile culturale ale oraşului frigiderelor, dornic să văd cum se mai simte Marioara noastră. Dar vai! Ea lipseşte! Cariera ei pare să fi apus!

Ca unul care a tot încercat, în ultimii ani, să pună lucrurile la punct în privinţa ei, aş putea fi mulţumit. Dar parcă mă încearcă o amărăciune, gândindu-mă ce destin am întrerupt. Şi ştiu de unde i se trage Marioarei: l-am întâlnit, în urmă cu câteva luni, pe coordonatorul lucrării acum apărute, dl Oproiu, şi i-am povestit (cu martori) istoria ei. S-ar părea că a ţinut minte ce i-am spus, aşa că a luat măsuri.

Ce cruzime! Marioara căzuse în monografia oraşului Găeşti, cum zicea cineva despre altcineva, aidoma unui meteor din alte lumi!

Dar nu e totul pierdut. Mâine-poimâine apare o altă lucrare monografică, iar urmaşii legendarului Găescu vor putea exclama: MARIOARA SACHELARIE REDIVIVA!