„ Renunţarea- nici umbră, nici contur".
Totuşi, nu era ultima zi. Mai avea multe de tras, fără să sufere cu adevărat. Chinul lor era jocul unor copii, care nu vedeau nimic deosebit în ceea ce credeau că se numeşte viaţă. În vis era cu totul altceva; erau simple fiare hăituite şi prinse doar din dorinţa de a face rău, nici măcar pentru un simplu trofeu.
Aici, în celule, rămâneau pentru multă vreme convinşi că situaţia lor disperată e un izvor de fericire şi continuau să reziste naivi, extrăgând din orice strop de speranţă o linişte profundă capabilă să-i deruteze şi pe cei mai temuţi temniceri.
…îi vedea pe cei care, plăpânzi, în verdele crud şi otrăvitor cu o lună înainte, izbucniseră în roşul florilor mature, pline de seva aromitoare.
După ploi, ea- desculţă, în rochia neagră de după petrecere, cu pardesiul acoperindu-i umerii goi, părul întotdeauna prins în coc şi mâinile gingaşe păstrând picurii culeşi cu grijă din vişinii înfloriţi– îl aştepta chiar în mijlocul lanului. Râdea în valuri, felurite valuri, de la unda de şopot a unui izvor paşnic până la hula oceanului scuturându-se negru sub o perdea de nori neguroşi; întindea braţele exagerat spre el răscolind totodată cu vârful ascuţit al pantofului pământul reavăn. Răsuflarea ei caldă, parfumul ei de iasomie, fruntea înaltă, şuviţele rebele, ochii acoperiţi cu petale roşii de flori: de vis păreau acele clipe şi în vis o striga neputincios, cu obrazul lipit de geamul rece, până ce, tulburat, se trezea brusc.
După o rotire împăienjenită în compartiment, se abandona iarăşi somnului. Întorcând privirea spre macii înfloriţi, ascultând cum poartă ecoul râsului ei, se înfioră realizând pentru prima oară, că a pierdut-o. Numai în câmpul de maci o putea regăsi, dar perioada lor trecuse de mult, nu mai putea să revină la acea holdă de foc dezlănţuit.
Nici lacrimile lui imaginare nu mai puteau şiroi pe stâlpul ameninţând să cadă şi să se sfarme în bulgări de sare încinsă, mirosind a pucioasă. Fugise din acel loc al păcatului şi la umilinţei, suportând stoic povara zilelor petrecute acolo. Îşi acoperea fără rost urechile. Corul macilor se auzea hohotind limpede într-o descriere de zbucium:
„ Ochii ei de căprioară plâng acum, buzele-i dulci se ofilesc, dinţii de fildeş nu mai oglindesc chemarea zburdălniciei. Desculţă, floarea închinată numai ţie, zace cu lujerul înecat în noroi. Gheaţa morţii se întinde; sângele n-o mai topeşte, nu-i mai îmbujorează obrajii stinşi. E o stâncă de sare cu ochii pietrificaţi, cu râsul de ivoriu înăbuşit de suspine neputincioase, pierdute în amarul gândului ei. Gâtul ei marmorean nu mai are parfum de iasomie ci, e sarea unei mări secată de arşiţa iubirii, iar buzele fierbinţi i se sting în cenuşă. Prea târziu să ceri îngenuncheat iertare; prea târziu priveşti spre pustiu când, acum şi aici, limpezeşte ochiul suveran al morţii.”
Pe culoar se auzeau militari zgomotoşi. Jintaru îşi întorcea mohorât ceasul. O tânără încerca să desluşească în semiîntuneric, cu o răbdare de paleograf cuvintele unei scrisori. Jintaru, neavând altceva de făcut, privea obsesiv când la Druţu, când la tânăra destinatară ce-şi muşca buzele fără să reuşească să descifreze mare lucru, spre
a-şi agăţa într-un târziu, istovit, ochii de tavan şi continuând să-şi rotească neîncetat inelul pe deget. Pesemne, are obiceiul să-şi pună monograma pe fiecare obiect pe care îl atinge şi, chiar părea să-i dispreţuiască pe toţi cei cu asemenea apucături, gândi Druţu căscând.
Am coborât în locuinţa morţilor, repetă stins Druţu. Trenul poposise în prima gară, pustie şi inundată de o ceaţă gălbuie. La fel rostea şi în noaptea când asculta răsuflarea grea, înăbuşită a lui Jintaru pe drumul de întoarcere.
Blestema des ploaia frecându-şi mâinile crispate şi încercând să caute o boare de căldură în lumina oarbă a unor lămpi încă aprinse.
Nu reuşea decât să-şi zărească jetul de aburi ce-i învăluia faţa. Zorile reci îşi dezgropau trăsăturile ursuze. Pomii golaşi şiroiau negri, iar pe gardurile de care se sprijinea simţea putregaiul moale şi verde-umed. Picioarele obosiseră învăluite în noroiul cleios înotând nebuneşte prin ploaia nopţii.