mă tem că mi s-a aburit vederea în zațul de cafea
în fața mea zace o lume a cărui privire îmi taie din trena rochiei cu voal argintat
ca să mi-o facă văl de pus pe cap aproape ca și cum ideologic nu aș exista fără să mă ascund
în jurul meu soprane îmi desenează pe trup dungi marinărești
să-mi pot purta viețile într-o singură mână

e prostesc să încerc să-mi deschid ochii atunci când mi se cere
ca un copil răsfățat îmi număr bomboanele care nu-mi plac
pentru a le dona unui centru de plasament alimentar
reminsecențe de coșmar care te fac să strângi păpușile din plastic la piept
în miezul nopții pentru că ți se pare că din dulap va ieși
o femeie isterică care va țipa tot ce nu a fost destul
apoi un tren care va trece peste mâinile tale ca să le facă rondele
și în cele din urmă un oarecare cu o cruce mare în mână

mi se înroșesc irișii de fiecare dată când mă abțin să nu strănut
aproape că mi se dezlipește pielea de pe oase când bate vântul
îmi crește încă un strat de unghii desupra sprâncenelor
cu fiecare pas sprintat spre vreo poartă de fier
sub bărbie îmi mai crapă un maxilar bun de rumegat paiele lumii
sopranele îmi intră în trup ca într-un sarcofag se scurg prin dungi îmi zâmbesc prin plete
și mă înhamă la un car de luptă al fanteziilor horror care mi-au stat sub pat să mă vegheze