– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii, iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte! – mormăia pe sub nas unchiul Fedea, curăţind cu cuţitul său de buzunar mânătărcile ursului, pe care în Fedorivna nu le mânca nimeni. – De parcă eu numa odată am mâncat mânătărci?... Ehe să fie Buturugă sănătos de câte ori am mâncat, când am cioplit şlipere la Salva! Că bistriţenii le uscă, ba şi la murat le pun, că-s tare bune, mama lor de mânătărci, să tot mănânci şi nu te saturi! Iar tontul de Buturugă: «Fedea îs otrăvite, dacă nu pieri, o să bolunzeşti ca fetele lui Mitroi!...» şi le mai şi calcă-n picioare călcal-ar otomobilul doctorului să-l calce de bitangă! De parcă moimele lui Mitroi mâncaseră mânătărci... Dumnezeu Sfântul ştie ce culeseseră, poate hribi ţigăneşti de au bolunzit amândouă, dar mie de la mânătărci ce să-mi fie?... Ehei le prăjesc cu cepuţă, fac o coleşuţă, mai am şi o ueguţă de horincuţă şi fac un ospăţ mai ceva ca la pomana bătrânei Varvara, unde am apucat o pancovă şi un păhăruţ de luhău. Iar berbecul de Buturugă: «Ai să pieri!...»
Astfel, bombănind singur, unchiul Fedea curăţă ciupercile, le tăie feliuţe şi apoi le
puse la prăjit în ulei împreună cu o ceapă tocată mărunt.
În scurt timp, odaia se umplu de un miros îmbietor de ciuperci. Unchiului Fedea îi lăsa gura apă.
– Îţi vine să baţi pruncii vecinilor şi să mănânci cu mamele lor – şopti unchieşul
înghiţind în sec. Când mâncărica fu gata, unchiul Fedea nu se aşeză la masă, până nu-i duse o porţie bună lui Doctor, dulăului său ciobănesc, pe care-l cumpărase pe când era un ghemotoc de căţel de la bătrâna Antohia, bunica medicului Antoh. De atunci, unchiul Fedea nu ar fi mâncat fără Doctor nici cârnatul de Crăciun, nici oul de Paşte – porţia lui o împărţea frăţeşte cu dulăul. «Câinele la câine trage», îl ocăra mătuşa Mărie, dar lui nici că-i păsa, ştia el bine cine-i cel mai bun prieten al omului! «Un câine e mai bun lângă casă decât o muiere», îi întorcea unchiul Fedea. Tare se mai mândrea cu Doctor al său, dar avea şi cu ce, asemenea dulău nu avea nimeni în toată Fedorivna şi avea un lătrat frumos, gros de se minunau trecătorii vorbind între ei: «Aesta-i Doctorul lu’ Fedea, auzi-l ce frumos bate!...», iar unchiul Fedea chicotea şi îşi freca mâinile de bucurie.
Golind sticluţa cu pălincă, unchiul Fedea se puse la înfulecat, de-i troznea după urechi.
– Da gustoase mai sunt! Iar Buturugă: «Ai să pieri!...» No, şi amu ar si bine să-
mi leg o ţâr’ osânza, – hotărî unchiul Fedea şi peste câteva clipe sforăia ca un tractor la relantiu. Îl treziră vocile femeilor care coborau în sat, trecând prin livada lui.
«Apăi muierile astea blestemate îşi făcură cărare prin livada me, îmi calcă iarba călcale-ar aeroplanul, că n-au pic de obraz! Iar blestematul de Doctor nici nu mârâie la ele, şi-a umplut pântecele cu mânătărci şi acum sforăie pe undeva la umbră, mama lui de dulău!» – gândi cu necaz unchiul Fedea.
Prin geamul deschis ajungeau la el glasurile Anei a lui Toader Babiceanul şi al Varvarei lui Dumitru Cojocaru.
– S-a zis cu Doctoru’, nu mai este! – spuse Ana.
– S-a dus sărăcuţul, s-a dus! – adăugă Varvara.
– Păcat mare!
– Cum nu tu nevastă să nu sie păcat după aşa mândreţe de...
Mai departe unchiul Fedea nu mai ascultă la vorbele femeilor. Înlemni pe loc,
simţi un fior rece pe şira spinării, văzu negru în faţa ochilor, începu să-i vâjâie capul iar părul i se ridică măciucă.
– Gata! S-a zis cu mine, caput! – şopti mai mult mort decât viu. – După Doctor
e rândul meu! Usca-i-s-ar înghiţitoarea, că toată ziua a cobit: «Fedea ai să pieri!...» No şi amu pier! ’tui coleşa mâne-sa de viaţă! Păi odată am mâncat eu mânătărci?... Când am cioplit şlipere la Salva am... «Dar dacă alea nu au fost mânătărci ci hribi otrăviţi?!...» – gândul îi trecu prin cap ca o săgeată de foc. «Amu gata, musai să crăp! Crăpa-o-ar Buturugă în tri şi nu-i bugăt că pier eu, dar i-am ascuns soarele şi bietului Doctor, bătu-o-ar cuca de viaţă că-i subţire ca ş-o aţă! Iar berbecu’ de mine încă mă supăr pe Doctor că nu bate la muieri... Da poate m-oi târî cumva până la doctorul Antoh, cine şti’ cum le-o salvat atunci pe fetele lui Mitroi, poate m-o salva şi pe mine...» – dădu să se ridice din pat unchiul Fedea, da de unde?... În loc de cap parcă avea un bolovan greu pe umeri care-l trăgea în jos.
– Gata, caput! – repetă unchiul Fedea şi se întinse în pat în aşteptarea morţii.
«Batăr de aş pierii uşor că am auzit că de la otravă tare greu se crapă» – gândi
unchiul Fedea şi începu să şoptească o rugăciune. «Dar unde o fi pus Măria lumânarea că-i zgârcită ca ovreica Rifca, iar eu acum m-oi duce dincolo fără lumnină de său, ’tui ministeria mâne-sa de treabă!...»
Şi aşa gândindu-se ba la cele ale vieţii, ba la celălalte – ale morţii, unchiul Fedea încetul cu încetul lunecă într-un somn greu ca de plumb şi dormi până îl trezi vocea mătuşii Măriei care se întorsese din Sighet:
– Apăi măi vomule, ţie nu ţi-e ruşine să dormi ziua-n amiaza mare, vomenii se
sparg de atâta muncă, iar tu sforăi ca scrofa-n coteţ! Batăr de te-ai duce să crăpi şi tu nişte lemne, sau să aduci apă proaspătă... – Dar văzându-i obrajii palizi ca de mort, se mai potoli. Da ce-i cu tine de te-ai gălbenit de tătu tătului?... No, vezi că nu-i motru să te betejeşti amu când s-o dus şi doctorul... auzât-ai că o pierit bietul?...
Unchiul de abia mişcase din cap în semn că auzise şi el de bietul Doctor.
– S-o dus sărăcuţul, s-o otrăvit!
– Cu mânătărci! – adăugă unchiul Fedea.
– Ce mânătărci?!... Cine ţi-a turnat asemenea minciuni?... I-a uite ce mai
scornesc vomenii, una-două cu mânătărci!... Şi-o dat o inecţie din alea... să-i stea ţeapănă comedia, că avea în Coştiui o ibovnică de nu-i mai făcea faţă... Mie mi-o spus bătrâna Antohia, babă-sa.
– Cine?! – strigă unchiul sărind din pat drept în picioare, mai ceva ca o cătană.
– Babă-sa Antohia, da ce ai de ţipi aşe?...
– Păi... doctorul Antoh o murit?...
– Păi, tu gândit-ai că doctorul Kermeşi? – se miră mătuşa Mărie.
– Ha-ha-ha! – râse unchiul Fedea şi o zbughi pe uşă afară fluierând după
Doctor. – Şfi-i-i-iu-şi-i-iu!...
De după coteţ se ivi dulăul, se întinse leneş, căscă prelung şi dând prietenos din coadă se apropie de unchiul Fedea.
– Ha-ha-ha!... Bătut-e-ar bombele lui Hicler de Buturugă, că tot o dădeai înainte
cu «O să pieri! Că-s otrăvitoare...» şi m-ai speriat de moarte!... Dar te pricepi tu la mânătărci cum se pricepe Doctor al meu la calendarul pravoslavnic!...