Nimeni nu ştia mai bine decât tine
punctele cardinale în care au eşuat liniştea dinaintea sărutului
insomniile decadenţa aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptuşeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise

şi de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum striveşti o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ţi cântecele la brâul cu fluier
pentru poveştile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului