Aceasta este o carte scrisă fară o limbă precisă.Un fel de revoluție fară participanți, manifeste puse la uscat sub albul de zinc pictat post-post modernist. Narațiunea (cere teoria), începe bulversant:
"Ca un nebun, muream linear după paravane cognitive".
Si acum să trecem la miezul lucrurilor: Diagonala are avantaje asupra
rațiunii dupa cum și tangoul este un fel de viol vertical. Un viol fierbinte nonverbal. O velă fragilă dusă de ape unei iubite care te părăsește programatic în finalul cărții. Totul se petrece între autor și cititor, avizi de trocul mental. Să zicem că scriu un pamflet, un fel de autobiografie cu pamplezir și subliminal. Aburii melancoliei strălucesc ca la circ, personajele lapidare pană la schelet dezvoltă tranzacții complexe în spații angoasate de realul curbat de psihologia de la frontieră. Să trec sau să nu trec? Oare unde e patria? Câmpurile paralele exhală absurdul de a exprima nimic. Să muncesc .. să parazitez. Să dorm în loc să mă zbat. Unde e binele?
In atelierul meu de pictură bezna e perfectă, realul nu se determină empiric, doar viitorul se ițește din mormanul de așchii și zdrențe. Dar poetul nu poate fi prolific decât cu memoria blocată. O incurabilă întârziere a cuvintelor face personajul principal să piardă sincronul într-o încercare de dragoste paranormală. Mi-e greață de plasticitatea cuvintelor alungite cât să țină apa de cafea. Apa de lapoviță aducând frunze căzute cu zgomot cloroform. Lopeți clipocind pe lacurile sărate de indieni. Ne mușcam degetele cautând extaza finalului. In dulapuri moțăiau chei aromate de fragilul care escaladeză porți închise ca să îmi cerceteze aura. Lipsește siena și umbra. Retoricul cu care tatăl își ceartă progenitura fară blană, bipedă, mișcătoare ca o virgulă nedecisă, plină de coșuri și regrete. Doar bunica oarbă stă trează pipăind luciul icoanelor luate sub puful de plapumă albastră. Frigul convine de minune, numitorul comun al termodinamicii pe care studenții o învață pe de rost world-wide cu ochii spre soarele orange decadent. Axa poetică înfiptă în sacul întâmplărilor la care participăm muți de uimire. Din coperta mea supurează requiemul de la Agnus Dei la Miserere pe care-l ascult fără să rasuflu în pauzele de tușit reglementar. Afară, cad bombe, piromania zilelor festive apusă în tipografii instalate în beciuri mirosind a canal și a subversiv.
Satrapi transpirați, incongruenți, îmi topesc cartea rânjind la fiecare foaie cu dinții de rechin înfipți în muza mea arsă, jefuită de mască și perucă.