stai pe podul de lemn arcuit peste balta sângerie
a nopţii şi numeri ferestrele luminate
dincolo se doarme elegant cu pijamaua călcată la dungă
în târgul de la marginea oraşului se vând inimi
cumperi en-gros în unele te poţi naşte din nou
te ascunzi în spatele lor un fierăstrău îţi numără hoţiile
nu simţi nimic doar plânsul zgomotos al lunii
pe potecile din cimitire
odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele
mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi
se pogora fericirea
apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare
Dragii mei oameni,
curând tavanul va ninge pioneze roşii,
nu mai ninge demult cu lână rotundă,
nu mai ninge aşa cam de atunci de când unii ne-am dus la dracu-n pranzic,
iar alţii ne-am atârnat de piciorul lui Dumnezeu.
Comentarii aleatorii