ziua noaptea duminica în post ori după slujbe
pe water closet când te-apucă forfota
politică ideea că ai putea depăşi ca-n filme
de faţă cu mama cu prietenii
cu profii care au picat examenele şi
nu cred că se mai pot ridica la nivelul vreunui olimpic
în timp ce taximetristul spre gara de nord
bârfeşte pe nu ştiu care dr. vaietându-se de bani şi nu
de călcarea pe cadavrul lui hippocrate
înfăşurat ca o mumie în jurământul lui
în metrou printre şuierături şi câteva
vocalize ale unor specialişti în fraierit
a fost odată ca niciodată
cam așa ar începe povestea dacă oamenii
s-ar uita în ochii iubitei și nu în oglindă
vezi, tu m-ai învățat că de mine depinde
să plâng să râd să fac echilibristică pe sârma cuvintelor
când durerea roade ca un șoarece căutându-și perechea
a fost odată
un mod de a începe să vorbim
nu exista dedesubtul deasupra doar o roată de vară
dilata aerul în fugă sentimentele luau formă de pasăre
pasărea-zmee crudă transparentă gata să ne ducă
hăt!
așteptând o ninsoare care nu va veni
ninsoare precum spital de nebuni fericiți că își pot ascunde pentru două trei ore urmele în albul lucid și în timpul ăsta mă întreb ce știu eu despre lucruri ce știu lucrurile despre mine și unele despre altele
și de ce mă iau în brațe eu de ce mă strâng în brațe eu de ce îmi scot brațele și e mai bine
nu, nu e nevoie de mult , supraviețuirea e instinct
urmele nu sunt ale nimănui
și omul nu are doar o singură umbră
nimic nu mai creşte în noi
doar umbra acestei dimineţi
în care înveţi cum să fugi gol prin ploaie
să te speli de păcate cu apa cerului
povestea iubirii din memorie
se scrie în temniţa unei zile de toamnă
când te declari mulţumit cu toată năvala de frunze
căzută peste visele tale necoapte
ai învăţat să-ţi suporţi viaţa peticită
buzunarul peticit
cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei
care îţi zâmbea iar tu simţeai cum timpul
se lipea de zâmbetul lui
mi-am pus haina pe îngerul meu și i-am zis vine toamna
frunzele se arcuiau concav iar verdele lor curgea pe noi
trecătorii se dezlipeau mai greu de trotuar după care El
îi sprijinea pe fiecare să urce în norul Lui
și m-am zgribulit pentru că îngerului meu îi plăcea haina
am luat o piatră de lângă gară să îmi aducă aminte din ce
sunt făcut pentru că plecările mele sunt fără mare zgomot
și m-am întors spre locul tău iar locul tău stătea cu fața la
un orizont răvășit e bine încă mi-am zis și îngerul a oftat
Comentarii aleatorii