vom intra în cameră pe rând, așa cum am fost cândva
unul gălăgios, cu gura mare, altul ceremonios, timid
lui George i se va înroși cicatricea de la emoție
Dan va face naveta ca să se asigure că și-a spus bancul
la toată lumea, Emi va fuma într-un colț zâmbind ușor
ca unul care se teme că i se va termina zâmbetul înainte de zori
de sub castan vor reînvia melodii ucise de o vrabie a tinereții
mie îmi va veni brusc să mă îndrăgostesc, să sufăr, să scriu
cineva căruia nu-i văd bine fața îmi va explica didactic
nu se mai văd tramvaie,
nu se mai văd autobuze, nu se mai văd stâlpii de iluminat,
intersecțiile aglomerate, nu se mai văd benzinăriile
blocurile turn șoselele largi, masinile care spală străzile sau le vopsesc,
mașinile care pun ornamentele de crăciun, mașinile care încarcă și duc gunoaiele,
pisicile moarte și câinii vagabonzi,
copiii care merg în drum spre școală
copiii care se opresc la florării / nu se mai văd ambulanțele,
nu se mai vede nimic.
un somn de care nu aveam nevoie
mi-a fost lipit de frunte
ca o piatră la vale capul prinse-a se rostogoli
îl urmăream cum trece
printre liniile agendei ca printr-un grătar prin masa de sticlă
coloana cedase doar pielea ne mai ținea laolaltă
din torace două mâini fine încercau să îmi smulgă
o coastă
încă una Doamne am strigat încă una
nevastă-mea e dincolo doarme
scoală măi femeie și vino să te vadă Dumnezeu
un răsărit mazarin îmi dezlipeşte pleoapele
printr-o lovitură de teatru împinge noaptea
de-o parte şi de cealaltă două uşi glisante
atenţie se schimbă scena papal chipul radios
se înalţă din scaun strigând pace pace
nu ştiu cum poate să ia o decizie rapidă
să mă seducă să mă alimenteze cu mister
cred că a învăţat de undeva arta disimulării
face compromisuri şi foarte diplomat
ajunge la inima mea pe care printr-un tratat
avantajos şi fără canoane o cucereşte
o ploaie care nu mai vine
oprită la vamă de niște plopi tineri
calmi pînă în vîrful ciobit al cerului
soarele prizonier în propria capcană magnetică
asemeni unui proprietar în depozitul lui de feronerie
privește ritualul macabru al dupamiezii
pe stradă luciul metalic al oamenilor
poartă fără zgomot prin săli invizibile
coconi de mătase iar
seara firul deșirat al spinării lor
se îmbibă dureros
în icoane de argint și negru
pe asfalt
Comentarii aleatorii