de câte ori timpul întunecă degrabă
locul unde copacii lasă urme de frunze
nu-mi mai rămâne nicio cădere
s-o înalț cu lumină la judecată
unde pedeapsa
mai aproape decât orice moarte
îmi duce umbra
prin lume
- trebuie să-i credem c-au fost pe lună,
îmi spuneai, înainte cu mult să se întâmple
în grădina icoanei e frig în iunie
nu departe, la urgenţă, ţipetele se sleiesc de pereţi,
lasă urme de fum
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor
orbirii se-nchină, pleiadelor triste,
timid, un călugăr îşi scăpă din toamnă,
gândite comete prin raiuri se varsă,
adoarme lumina, degeaba se joacă
o brună idee pe-o stampă uşoară;
"să scriu oare teama? sfioasele stele?
pe şold să pun floarea fecioarei mirate?"
de-acum sună goarna, să taci, cresc fosfene
când îngerii-mbracă veşminte alese
spectral adunate din unda albastră;
polei pe-o petală, argint pe o alta,
tresare iar floarea ca Sara fecundă,
frumoasa agrafa în păr o piteşte;
polen al risipei, rugină s-aşază,
stamine rămân adormite în urmă;
driade vergine, păşind, nevăzute,
îţi strigă să taci, ori te-ating cu genunchii.
Comentarii aleatorii