pe vremea aceea
făceam drumurile pe jos
până la cer și înapoi
noaptea
când se umplea câmpul
de zmei și de iele
și nu mi era teamă
aveam o rană în cap
luminoasă
și mama îmi spunea
că ar fi de aripă
de înger
că știe el de ce așa
că eu să nu mi fac griji
că rana asta
o să mi fie de mult bine
și eu credeam
pe vremea aceea credeam
și toate dorințele mele
se țineau după înger
și toate cuvintele mamei
îmi erau ca laptele
unii spun că am veni
trăiesc senzația că cineva fuge de mine
pe traseul zilnic nu mai disting nimic
decât punctul de plecare, o cârciumă pe la jumătatea drumului și destinația
aș putea să spun că văd o mie de chestii
multiplicând bicicleta unui trecător la nesfârșit
dar ce rost să umplu o zi
cu lucrurile altora
ploaia mi se întinde peste tot
casa e o baltă
în dimineața asta simt că cineva fuge de mine
și sigur nu sunt eu
așteptând o ninsoare care nu va veni
ninsoare precum spital de nebuni fericiți că își pot ascunde pentru două trei ore urmele în albul lucid și în timpul ăsta mă întreb ce știu eu despre lucruri ce știu lucrurile despre mine și unele despre altele
și de ce mă iau în brațe eu de ce mă strâng în brațe eu de ce îmi scot brațele și e mai bine
nu, nu e nevoie de mult , supraviețuirea e instinct
urmele nu sunt ale nimănui
și omul nu are doar o singură umbră
mă trezesc cu foamea asta de umanitate
poate ar trebui să-mi cultiv gusturile
să închid ochii și să-mi imaginez farfurii goale, cartiere pustii, gări în grevă, orașe părăsite
să mă visez un înger salvator, terminator în felul său
încărcat cu geamantane pline de bandaje
măturând urmele răniților
însă foamea victimizează uneori
nu fac diferență între felurile de iubire
de aceea îmi și mușc limba uneori și mă doare
undeva, undeva ar trebui să apari tu
să îmi spui că suntem ok
marea e în același vers
Comentarii aleatorii