a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
aș vrea să intru în tine
ca într-o bibliotecă
să-ți spun acum e momentul
adună-ți nimicurile
aruncă-ți nimicurile
aici nu se doarme se mușcă
se stinge lumina la șapte
câte șapte zile din șapte
pentru că tatăl meu a fost
pentru că mama mea a fost
pentru că totul a fost
așa cum a fost
așa cum va fi pentru mine
am făcut tot posibilul
să nu fie nicio scurgere de bine
să nu se inflameze orgoliul
acest compus
uman
să rămână în recipiente
să nu sară în aer
vreun sentiment aprins
am deschis toate uşile
de metal
un vânt cu toane
a rupt pagină cu pagină
din studiul meu
din lucrarea de doctorat
din calculele pentru experiment
din câte-un vers scris pe margine
mărunt şi neglijent
ca o bucată de afect fărâmiţată
în turnesol
Dimineaţa,
Îmbibă somnul în alb
Alb tămăduitor,
Îngeresc,
Scăldându-şi picioarele
În aburi de cafea,
La margine de pat.
Pardoseala însetată
Mângâie cu ochii,
Mâinile protectoare,
Gură îndrăgostită
De marginea ceştii.
Mireasa inimii tale
În palme emoţionate
Prea albe
Pentru astăzi;
Parfumul amar,
Se scurge,
Şi este încă
Dimineaţă.
intoxicaţi de frumos mergeau ocolind voma zilei de ieri
el era un fel de Rasputin
îmbrăcat în jeanşi şi sacou
ea o divă de cartier
înaltă / într-un cocon străveziu de feromoni
bombardat de o radiaţie cosmică a tristeţii
Comentarii aleatorii