întunericul din lucruri nemărturisite
macină sufletul
ca un animal cu ceafa încordată
îşi ciuleşte urechile
după fiecare pas greşit
ochii măriţi ca o guşă înfoiată
îngroaşă frica
inima acoperă capul
în oameni prea mici
viaţă arată cu mâna
în umbra din coşul pieptului
nimeni nu face nimic să aprindă lumina
numai în casa unei văduve arde o rugăciune
întoarsă din cer
n-a avut suficientă putere să creadă
Toată apa din trup
mi se adunase sub inimă,
călcâiele erau o idee de gumă,
spuneam în gând tabla înmulţirii cu şase –
ceva concret,
puţin control.
Te-ai întors brusc după umărul stâng,
am mai apucat să-ţi văd dunga ochilor,
ochii cu albastru spart şi roşu ud,
ochii aidoma sfârşitului,
ţi-am mai atins, ca-ntr-un accident, firul mâinii,
am încercat să-ţi mai spun ceva.
Călcai grăbit şi subţire
în mine;
în fiecare odaie întorceai tablourile
cu faţa la perete.
cum se amestecă tricolorul în privirea mea
cameleonic în aerul rece de mare prin care nu vezi decât
acoperişul sub care lumea iese la existenţă ca la tribună
spiciul ei aproape că nu doare pentru că sub el e moartea
cea adevărată fermă şi caustică n-o mai distingi dintre
atâtea culori cu nume sofisticate la care
unii rămân cu gura strâmbă
când n-am mai vrut să fiu om
timpul mi-era foarte rece
de atâta sufocare
nici vrabia n-a mai ciugulit
din locul unde am îngropat gânduri
tocmai când le-am dat de mâncare lupilor
mi s-a făcut dor de-un copac
nenorocirea nu a mai venit cu el în brațe
m-a îmbrățișat așa cum o face cu toți morții
Comentarii aleatorii