mi se întâmplă să mă ridic in picioare când
trece prin faţa mea amintirea
e o meteahnă neînţeleasă de cei ce nu vorbesc
limba română dar pentru mine e lege
vipia verii mă urmăreşte cu lupa de când
am uitat acasă umbrela mi se face foame de
coleşa făcută în ceaunul de tuci
tentacolul uitărilor e tăiat brusc de amprentele mamei
ghemuite în seiful dintre coastele mele
ca să nu calc pe lucruri vitale înot
văd destinaţia clar moartea e undeva înainte la stânga
un burlan prin care va trebui să trec negreşit
umbra mi se agăţase de copaci
pentru că nu se măritase cu mine
am atins adâncimea singurătăţii
apoi m-am aşezat lângă ea
fără nicio supărare
amândoi ştiam că nu vom avea niciun motiv de îmbrăţişare
asta s-a întâmplat târziu într-o iarnă
în drum spre tine
afară plouă mărunt este un sfârşit
în rochie transparentă stau
mă sprijin
alunec
noroi pe tălpi şi miros de melci în păr
sunt fata cu cotoare roase
în esenţă de cafea râncezită de respiraţii
de pe podul midiei spre parcul de divertisment
sunt mai cărunţi decât măzărichea de alaltăieri
care făcea exerciţii de empatie cu oamenii reci
năluca poartă conduri de cristal şi diadema
stelelor căzute pentru fiecare poet din mare dragoste
oraşul cu ochi de peşte alunecă pe sub tălpi
acoperit de inocenţă şi veselie de un timp
nu mă pot dezlipi de fereastra cu flori din ace
întoarse spre mine casele încăciulate nişte copii
au lacrimi de bucurie
lasă-te asediat, lasă-te cucerit
nimic nu se compară cu mirosul impregnat de amintiri
lasă zilele să ţi se culcuşească la piept
soarbe-le fecioria
şi bucură-te că le-ai dăruit noaptea
lasă-mă să-ţi pătrund printre gânduri
să mă strecor, amant adulmecând pulpele-ncinse
să ar ȋn şoaptă cerurile sterpe
să-mprăştii vise germinate
cu amăgiri deşarte
lasă-ne să ne facem datoria
şi cuvintele freamătă atinse de adierea spaimei
frunze risipite cu speranţa jertfei
dătătoare de viaţă
şi moarte
Comentarii aleatorii