Ȋţi spun că o să vină vremea când monştri de zăpadă
o să fie deasupra fiecărui habitat uman
spânzurat de întuneric
cei mai mulţi oameni rămân în case
unii dezgroapă drumurile spre păduri
aici oamenii se hrănesc beau sânge cald
după luni de zile se întorc
îmbrăcaţi în blană pene şi piele
intră în case
se hrănesc beau din supravieţuitori.
noapte cu gheaţă şi praf de amfetamină în răni
cu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetă
şi identităţi confuze
- ca balansul
unui vagon de mărfuri
aproape hipnotic
o voce mă împinge spre spasme noi şi
prăbuşiri latente.
atât de absurd
când îmi pui inima ta
în mâini
şi îmi spui că dacă voi pleca
va exploda ca o mină- nu-mi rămâne decât să iubesc această beţie.
ca într-o gară cu o singură tabelă
am aşteptat zvâcniri
oameni
am netezit pielea –
liniştea dinlăuntru ne-a măsurat braţele şi
tot ce-am deschis către lume
cu fiecare sosire
în singurătatea noastră e mai puţină moarte
şi chiar mai puţină nefericire
despre plecare
îmi vei scrie tu
poate
din nisipul scurs între noi
vei construi un castel
pe țărmul unei mări albe
fiecare ne scriem jurnalul în stil diferit
uneori ne-mpiedicăm de buturugi simple
alteori şi în culoarea gutuii căutăm defecte
curând o să-mi pensionez călimara
e timpul să las munţii să coboare la mare
ceasului cu pendulă să-i dau libertatea
ca unui şnauzer pe care-l dezlegi şi-l
laşi să alerge cum vrea
cuvintele îşi au şi ele războaiele lor
prin guri
prin creioane
prin şcoli
pe cîmpul de luptă
uneori şi ele dau în orbul găinii
Comentarii aleatorii