Viaţă!
am să sug din tine fiecare milimetru violet,
am să muşc tocurile tale ca spânzuratul ultima
gură de aer am să-ţi pipăi toate crustele arse,
tălpile-ţi prăfuite am să le miros cu nările sub
a noua scoarţă am să-ţi ascult numai inflexiunile de
femeie în ape bărbăteşti, iar frigul încheiat cu uitarea pâna la
gât, viii care împart gropi comune, lopata în forma inimii
pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.
afară plouă mărunt este un sfârşit
în rochie transparentă stau
mă sprijin
alunec
noroi pe tălpi şi miros de melci în păr
sunt fata cu cotoare roase
în esenţă de cafea râncezită de respiraţii
parcă nimeni nu mai e în stare să stea cu fața la răsărit
să deschidă o fereastră
zilele se înnoadă precum prosoapele albite
când aburul devine nor subțire
setea soarelui cade printre frunze de porumb
ca după o ploaie cu gheață
eu merg pe fâșia dintre doi oameni vechi
sprijinită în poze alb-negru
marginea lor ondulată îmi asigură respirația
dacă ar fi să mai cultiv vreo plantă
aș răsădi iederă pe șira spinării
celor ce abuzează cuvinte sau izvoare
copii iviţi dintr-odată în oraşul velin
din paltonaşele lor
acum totul pare însufleţit
în casa aceasta de zăpadă de oameni aşezaţi
unul în puterea celuilalt
să bucure
pe frunţile lor şi-au făcut derdeluşuri
până în creştet unde se pot agăţa
stele suflă în jarul lor
câteva idei una mai grasă decât cealaltă
ard fustele de ţigancă noaptea
toarnă vrăji din vase de sticlă
între filele deschise ale oraşului
scârţâie tălpi
la cotor jocul împrăştie somnul
Comentarii aleatorii