mi-e frică de liniştea iernii
de felul cum se cuibăreşte în mine
râzând
sentimentele mele
deghizate în iepuri
traversează nămeţii în vârful picioarelor
să nu trezească din somn avalanşe
ca s-o evit
împrumut aripi de înger
zbor la marginea întinderii ei
o desfac în piese piuliţe şuruburi
o mărunţesc în cioturi şi scame
abia în martie
când începe să încolţească din nou dragostea
o strâng la piept ca pe o femeie cinstită
îi pun în ochi două lacuri
şi-i dau nume de pasăre
numai tablourile tale cu roze
din vremea în care iubeam amândoi
acelaşi pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă
mai amintesc de vremea aceea
în care bucuria ne bătea mai tare decât inima
iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit uneori de la reguli
un zeu bizar care îţi cere
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei
dar
pe lângă uciderea pruncilor
din porunca oricărui mai mare
celelalte înţelesuri se pierd
când toţi bătrânii îşi şterg ochelarii
de unde să fi ştiut copilul
în jocul lui cu cercul sau la masa dintr-un singur ou
printre file de poveşti sau lângă strana bisericii
cum să fi rupt din sfânta viaţă
de parcă ar fi suflat într-o păpădie fără dorinţă
Comentarii aleatorii