Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
Ȋţi spun că o să vină vremea când monştri de zăpadă
o să fie deasupra fiecărui habitat uman
spânzurat de întuneric
cei mai mulţi oameni rămân în case
unii dezgroapă drumurile spre păduri
aici oamenii se hrănesc beau sânge cald
după luni de zile se întorc
îmbrăcaţi în blană pene şi piele
intră în case
se hrănesc beau din supravieţuitori.
aș vrea să intru în tine
ca într-o bibliotecă
să-ți spun acum e momentul
adună-ți nimicurile
aruncă-ți nimicurile
aici nu se doarme se mușcă
se stinge lumina la șapte
câte șapte zile din șapte
pentru că tatăl meu a fost
pentru că mama mea a fost
pentru că totul a fost
așa cum a fost
așa cum va fi pentru mine
nu ningea
peste hornuri ceața
mă plimbam pe chipurile oamenilor
încet
mai încet ca oricând
îmi agățam privirea de fiecare trecător
și cântam
doi m-au auzit
au întors capul
fetița în bleumarin mi-a zâmbit
afon cum sunt am tăcut cu teama în suflet
iarna nenăscută
îmi plimbă obrazul ei pe fular
nu ningea
auzeam pașii fulgilor
treceau bariera din nordul orașului
își trăgeau sufletul sub podul cu lanțuri
pe margini era cândva derdeluș
și un câine
diii
Comentarii aleatorii