nu e nimic imposibil acum nici măcar
uciderea lunii
care simulează plânsul de nou-născut
e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză
ce cuprinde doar 30 de kilograme
iar cea de mână 10 kilograme de ură
necesară conviețuirii mele cu neantul
e o bătaie crâncenă aici pentru
petele de sânge și de lumină
nimeni nu dă nimic pe cenușa copacilor
e ziua în care îmi smulg rădăcinile
și plec definitiv în brațele unui infinit strigăt...
Câinele alb cu lătrat roşu
a ales să stea cu noi fără să-i dăm de mâncare;
nu-i spuneam animalul nostru, nu ne spunea stăpânii mei,
dar îl luam cu noi peste tot, dar ne lingea mâinile peste tot,
când ne uitam ochi în ochi fără să ne auzim, lătra o dată,
când ne auzeam fără să ne privim, lătra de două ori,
când nu mai aveam nici ochi de auzit, nici urechi de văzut,
nu mai lătra.
Te voi duce în locurile unde se cheamă
numele celui prea sfânt ca să-ți arăt
cum se aprind torțele în plină zi.
Știu că îmi vei lua bărbia în palmele tale
de bărbat crescut singur și-mi vei șopti să tac.
Doar liniștea ochilor închiși
poate descrie durerea din șuieratul dinților.
Apoi îmi voi apropia obrajii
de coastele cele mai apropiate mie.
Eu pe cele de jos iar tu pe cele de sus ca împreună
să construim un bloc mamut.
Sub noi e un cer spart și o daltă ruginită.
Poate că nu vom ajunge niciodată desăvârșiți
Comentarii aleatorii