sunt poezie la atingere
atât de multă încât trupul imploră de mână când te ţin
pleoapele se zbat de dorinţă
prin minte trece o piesă de teatru
am fost dintotdeauna un ecologist
o elenă ce poartă în piele muşcătura versului
dimineţile miros libertatea
soare ce ia de mână furtuna şi iese la pescuit
sunetul sec prin care se închid portierele
și spune-mi ce țară e mai departe/ sau ce țară cunoști
cum ajungeți voi cu aripile voastre Luftwaffe
mai aproape de oamenii viitorului
pentru voi construim un tunel pe care se circula doar înapoi
controale de securitate la fiecare o sută de ani
pentru voi toți ceilalți cu etichete cusute pe spate cu
binele invinge
în spitalul psihiatric îngerii au buzele dulci
de la prea mult lapte praf înghiţit fierbinte
din căni de plastic moale
şi roz ca unghiile lor decalcifiate
aripile ascunse sub halatul de molton
cresc fără de măsură
atunci când asistentele de gardă tricotează
dacă îi priveşti cu atenţie
în ochii lor de neon
albi şi fierbinţi ca piatra de var stinsă
vezi cum se deschide şi se închide periodic
câte o fereastră cu bare la etaj
ori uşa de la salonul pentru agitaţi
Întinsă în cada asta, între aburi şi fantome nevrotice,
în afara radarelor, a sângelui tău crud,
vreau să dispar; tragic şi nepremeditat,
ca toate dramele care îmi construiesc adn-ul, mai mult
sau mai puţin
corupt.
Am ținut prea multă vreme pumnii strânși
de teama vulturilor devoratori de cuvinte
mâinile întinse spre ceea ce aș fi putut să fiu
s-au retras ca o maree
iar luna n-a mai răsărit
porumbelul de deasupra noastră
nu și-a mai circumscris aripile în nimbul ei
Comentarii aleatorii