m-am lovit de dragostea ta ca de-un zid
lacrimile îmi păreau grele
în realitate
batista e umedă
o storc
până când fac din lumină
aripă pe care o cresc de mică
cerul e mai presus de puteri
între bine şi rău las urme
ştiu că inima o să mă părăsească
îndată ce va pleca
să n-o judeci
îmbrăcată în negru
nu-ţi rămâne decât să dai foc la oameni înclinaţi spre stânga
După cum ți-am mai spus, după cum ți-am jurat,
Pot să râd, pot să tac, pot să rabd, pot să duc,
Doar că toamna m-a luat… iar m-a luat la-njurat
Și mă scuipă cu ploi și cu frunze de nuc.
Nu contează că eu, nu importă că tu,
Nu înseamnă că noi, nu înseamnă deloc,
Doar că toamna mi-a luat cel din urmă atu,
Mă anunță dator și mă scoate din joc.
Nu-nțeleg cum de nu, nu regret dacă da,
Nu mai pierd câștigând câte clipe mi-ai dat,
Doar că toamna a vrut să-mi lipsească ceva:
nu o zi, nu un an, ci… întregul mandat.
îmi este dor de copilărie
în spatele unui raft o păpușă
ești dintr-odată
ți se zbate un ochi
pentru orice ne-ar despărți azi țările
aș vinde motivul
la prețul pieței sau lumea în
schimb
după trecerea ploii
parcă se bat niște păsări
un strop dovedește că pe aripi noi am călcat
nu avem voie să ne îndepărtăm
și nici să ne murdărim
cine iubește dă vina pe vânt
provoacă simțurile aplecate pe geam
unei priviri îi cade semnalul
parfumați
copacii își ard frunzele
cumplit
tu eşti al doilea crin
îmi şopteai uneori
eram mică, erai castel de nisip
eram o undă de apă, te scăpam printre peşti
te lăsam apoi să mă străbaţi cu ale tale corăbii de fier
mai uiţi tu ferestrele către mare să fie întâlnite de vânt? te mai pierzi tu aşa?
aerul vibra apoi a ambră, a cetini
aşa era pe atunci,
ciuturile erau pline cu ceai chinezesc
care chiar plânge
căzând
mă îmbrac din tine, eşti frumos ca brânduşele
eşti alb
eşti calin
gândul tău miroase a mosc, a licurici noaptea
pe mine mă umbreşte un vis,
sunt o pală de vânt deja-vu;
aceasta este nunta a doua,
îţi spun.
ce firesc aş rămâne în sângele tău…
e călduţ
ca o casă cu multe, multe perdele.
Comentarii aleatorii