uneori sunt podul de unde faci bungee jumping
atingi cerul o clipă și te sperii de cercurile stând să te înghită
alteori apari ca un abur în fotografiile turiștilor japonezi
au fost timpuri când
eram mai puternică
pielea
încă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbaţilor
pe atunci tata lovea cu pumnul în masă
se făcea linişte
noi ne simţeam vinovaţi pentru orice respiraţie
pâinea neagră ne astupa
găurile de şoareci din stomacurile noastre mici
şi eram fericiţi aşa
eram murdari
ochii abia se descoseau
iar lumea era atât de orbitoare în mizeria ei
iar lumea era
tot ce ne doream
stau înţepată pe un scaun vechi de mâna a doua negru din plastic rezistent
sunt o zeamă chioară de om mustesc lumină doar uneori
zac în cămări impregnate cu fum ca o mişcare necontrolată
a limbii unei pendule înainte să se oprească
nu mai măsor timpul
mai bate câte un vânt prin oasele mele
amintiri şi creioane colorate proaspăt ascuţite
Îmi împart lumii
singurătatea
felie cu felie,
ca pe un tort,
din acela cu
vişină, mamă,
de care-mi făceai
în copilărie,
de ziua mea,
când,
eu te rugam
să-mi faci
un frate,
să am
cu cine vorbi
şi cui să-i port
de grijă,
că de mine
va avea grijă
lumea,
să nu rămân
singur,
atunci când
tu, mamă,
nu vei mai fi.
bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa
în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
şi nu i le-a mai putut pune la loc
de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic
mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş
Comentarii aleatorii