să scriu despre tine
cum îţi pliai mâinile
cum tăiai aerul în fâşii mărunte
nişte dâre de levănţică
felinele ţineau o vreme adulmecând după tine
se risipeau în spaţii necunoscute
oraşul rotea ca o rivaltă în jurul tău
visele se ridicau fumuri dense
fabrica nu mai este demult
traversez pe unde pământul are amintirile lui
cu oameni într-un fel de ispăşire
întâlnirea noastră a produs o explozie
din ochii tăi gravi se lichefiau curiozităţi
treceau dincolo de mine în obscena crăpare de ziuă
muncesc pe nimic
tot ce câştig dau înapoi celui care pretinde că se îngrijeşte de mine
lumină căldură comunicare pentru toate astea trebuie să plătesc
de parcă aş avea vreo vină că trebuie să văd să simt să transmit
orice mişcare orice vis mi se impozitează
mi se impune un credit bancar pentru restaurarea amintirilor
mă văd silită să renovez mai multe dorinţe lăsate în paragină
iar pentru asta trebuie să fac un împrumut altă dobândă de achitat
muncesc pentru nimic
nu-mi rămâne nimic pentru ceea ce s-ar chema să trăiesc
sunt mama fiului rătăcitor
ţineam pruncul înfăşat prea strâns până când a plecat
în lumea ispitelor
să-şi îndrepte genunchii
am dat vântului să muşte din mine patruzeci de ani
în deşert cu rochia de sac aspru peste pântecul gol
am spălat picioarele statuilor preasfinte
în ulei din sfârcuri de măslin
am dat ploilor culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei peşteri deschisă în furtună
am învăţat legea uscată
din pădurea osândiţilor
îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie
cînd bărbatul iese din peşteră leoparzii se ascund
azi va fi unul mai puţin
şi sîngle lui picurînd va străluci în vîrful suliţei
ca un neg stingher în bărbia lunii
şi cu degetul în aer el va desena profilul femeii iubite
tolănită în blană ea îşi va dezveli inima
o secundă înainte de ultimul fulger
căzut fix în copacul din care se trage totul
şi toată piatra şi lutul din ei se va zdruncina
şi se va face pulbere şi praf de aruncat
în ochii jivinelor ce dau ocol
dar nu mai au curaj să se ridice pe labele din spate
Comentarii aleatorii