nu ştiam ce mă apasă în stânga ta
pipăi umbrele noastre pe munţi plouă otravă
dimineaţa caut bănuți în fîntîni
păzesc o broască întoarsă la sân cu gâtul umflat
de spaimă
simt mâna rece cu sare pe spate
greierii mor în primăvara cireşelor neculese
pentru tine cărarea suie la cer
prin pădurea fără părinți
jumătate dezbrăcat jumătate stingher caut un
semn
apropierea trupului tău
şi nu ştiu de ce dor mi se face să zbor
vântur în seminţe tristeţea
totul este la fel
apa
iubeşte
nu te retrage în inimă din cauza orei târzii
pentru mine drumul nu se opreşte în oameni tăcuţi
mereu îngrijorată îmbraci cele mai frumoase haine
cuvintele spuse în plus pentru a spori frumuseţea
s-au ruşinat
acum stau lângă mine
ca nişte copii aşteaptă să-i mângâi pe creştet
dar mâinile mele sunt întinse spre tine
înainte de a răspunde chemării
îţi ţugui buzele
dincolo de fereastră sărutul îşi pune o mână cu faţa la geam
mă apropii ca un abur de un lucru prea rece
o masă fără amintiri
un scaun
cuvinte aruncate de-a valma
împroșcînd pereții
tăcut
umbrele noastre mototolind tavanul
ca pe un cearșaf
inevitabil
gîndul că ai putea pleca
îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
Comentarii aleatorii