mama își aștepta singură moartea într-un spital, într-o cameră numerotată, cu fereastră veche, înaltă, aproape solemnă precum un înger de veghe țintuit acolo demult lăsând se audă trecându-i ușor pe sub aripi primăvara care venea nu știu de unde venea și tot venea și nu se mai oprea din venit
în ochii plini de nisip
pescărușii și-au făcut cuiburi
așteptându-te
de la o clipă la alta
sunt prea reci locurile de unde ai plecat peste noapte
închis între acești pereți loviți
simt albul despre care nu ți-am vorbit
fiecare avem un loc al nostru de iederă
unde liniștea ne compară cu ceva firesc umbrelor
Tu ești celălalt dintre cei doi prinși
și nu e seară
e ora două norii au acoperit
zidurile transparente
oamenii fără degete aprind chibriturile
și toate ard
oamenii în armani râd ca niște vânători în ținutul vânătorilor
unde din cer cad topoare și furci
dar nu tu/ tu te ridici
și te uiți pe fereastră
tu ești sălbăticiunea
tu și un animal fără picioare prin zăpadă și bice
/te văd în viscol cum vii încet
Întinsă în cada asta, între aburi şi fantome nevrotice,
în afara radarelor, a sângelui tău crud,
vreau să dispar; tragic şi nepremeditat,
ca toate dramele care îmi construiesc adn-ul, mai mult
sau mai puţin
corupt.
Comentarii aleatorii