în fiecare zi parcă merg la o înmormântare
și oamenii aceia nu plâng
stau fiecare cu aerul de păsări împușcate în zbor
iar din cavouri iese o ceață verzuie
care mie îmi pare otravă
și lângă mine mergi tu plictisită de ritual
un convoi lung suntem draga mea
câteodată unul mai cade apoi din acel loc
cresc scaieți mari pe care noaptea îi visez
cum îmi intră în gură mi-o umplu
până firișoare de sânge curg pe un sunet de
trompete care falsează
nimeni nu își mai numără banii doar
mi-e frică de liniştea iernii
de felul cum se cuibăreşte în mine
râzând
sentimentele mele
deghizate în iepuri
traversează nămeţii în vârful picioarelor
să nu trezească din somn avalanşe
ca s-o evit
împrumut aripi de înger
zbor la marginea întinderii ei
o desfac în piese piuliţe şuruburi
o mărunţesc în cioturi şi scame
abia în martie
când începe să încolţească din nou dragostea
o strâng la piept ca pe o femeie cinstită
îi pun în ochi două lacuri
şi-i dau nume de pasăre
Comentarii aleatorii