adesea lângă plopul cunoscut
poezia soaţă cuminte aşteaptă
lacul singurătăţii mele de nuferi este
albastru la citit chipul tău oglindeşte luna
pe deal însereză după cântec de bucium
viaţa intră smerit în case mărunte în
faţa lui dumnezeu luceafărul
coboară în genunchi pentru noi
codrului îi lipsesc păsări somnoroase
arar îi suspină izvorul de oameni
în dungă puf bătut de vânt dorul
risipă face din inima mea
tămâie arde drum de geniu
marea spală lespedea
dorinţei tale cuvintele n-au murit
Am fost plăsmuiți la cumpăna dintre zi și noapte
în placente moi de aloe
Pe drumul luminii un big-bang străin
le-a făcut ca niște globuri de cristal pline cu aer polar
Acum stăm cu mâinile contorsionate înspre propria inimă
și cu unghiile învârtim roți nevăzute
Cu fiecare puls învățăm alfabetul morse
și pierdem cuvintele pregătite să intrăm în ele
ca într-o fașă albă pruncul proaspăt îmbăiat
tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica
citind cu degetul liniile din palma mea
e ca şi cum aş vrea să smulg o rădăcină de cicoare
atât de adânc şi amar stau înfipţi anii aceia cu semne pe genunchi
de la treptele înalte cu coajă de var groasă
de culoarea cerului copt a furtună
nu pot lăsa ce-am început când mă jucam frumos cu norii
nici podeaua frecată cu leşie fierbinte
nici fierul de călcat care înghiţea tăciuni ca un balaur
Comentarii aleatorii