caut un refugiu. vidul
în care să nu simt frângerile de zi cu zi ale lucidităţii, senzaţia
că pot vedea prin sticla oricui când sticla mea e complet fumurie,
căzăturile violente pe gheaţa care mă separă
de bărbatul nirvana,
bilele de plumb împinse de pe o parte şi de cealaltă
a străzii (ochii negri ai celor neobişnuit de singuri) care mă conving
că nu voi ajunge niciodată să simt
decât o fericire sintetică.
te rog pământule ară cu plugul tău pe genele mele culcă spicele purpurii
de la dânsul din piept
miriade de flori pe milioane de biciclete râd copiii da este o zi de însemnat
aşa trece primăvara până în iarnă se-opreşte
aşa
bărbatul meu poartă încălţăminte grea pe zapada ce scârţâie trec care cu boi
bătrânele satului îl primesc ca pe brad ca pe urs ca pe o crizantemă primăvara
opreşte-te bărbate să-ţi dau apă să bei
bea apă şi-apoi mergi mai departe
spun ele
el se coboară din haine de miel năuntru de casă de chirpici
în fiecare dimineaţă un altul se ridică din mine
se spală pe dinţi pleacă
îmi aruncă din tocul uşii o privire plictistă
ochii mototoliţi capilarele încîlcite
îşi face cruce cu limba
apoi începe
Comentarii aleatorii