dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare
dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor
trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse
mi-au zis: trebuia să fi fost mort de mult
supravețuirea, domnilor, e o chestie de încăpățânare
oricum, fiți liniștiți, chiar viu nu sunt
prin mine umblet de fiară
pânda lungă fără sfârșit ninge fără urme
de aceea sunt fericit:
se adună o gărgăriță pe mână
întorc palma și simt piciorușele ei cum o iau, ușor,
de la capăt
de aceea zic: astăzi voi scrie ultimul vers
apoi mă las
nici dragostea nu e ceea ce înţeleg că este
din ea au căzut oamenii trişti
zilele lor ca nişte lucruri nefăcute la timp mi se păreau prea lungi
am crezut c-ai fi vrut să auzi că nimic nu mai e la fel fără tine
acolo unde mă voi duce
n-am să-mi mai sprijin viaţa de cuvântul vreunei femei
n-am să mai scriu despre cum sunt pietrele
ce rost mai au ele dacă dorm de la începutul lumii
dragostea râde
a uitat cine sunt
îmbrăcat în haine de cerşetor
numai clipele mi s-au așezat pe umăr
Comentarii aleatorii