cu ochii închiși gândurile ating inimi în drumul lor spre alți oameni
trupul s-a tocit ca o margine de zid părăsit
dar stau cu mâinile ridicate
pe întuneric
niciodată n-am știut cât de greu este să respir de unul singur aerul cel trag adânc în plămâni
sau cum se sfârșește visul abia împlinit
cel mai tare mă tulbură liniștea prinsă de pântece goale
ca un arici
asculta noaptea scurgându-se prin burlane cuantic
mieunatul pisicilor, oamenii cu nouă suflete, luna
pancreatică, hormonală
somnul revertebrându-se în ea ca un amant
obosit
iubind
o
(să-ţi dăruiesc un cuvânt care nu exista -
subnocturn)
trebuie într-un fel sau altul să lungim timpul
să ne aplecăm peste balustradă fără să ajungem în rai
sau în iad
există un fel al lucrurilor de a se uita la noi
simți că trebuie să eschivezi , să plutești, să fii discret, flexibil
să ocolești cozile, piețele, scaunele din public, publicul
să nu te lași zgâriat de ghearele luminii artificiale de neon
să nu spargi becurile mai ales
până nu până nu
ai trecut de labirintul îngust al neliniștii
și găsești cel puțin un cer, un aer, o mare, o mare hârtie
pe care poți simți în sfârșit
portocalii , mirosul lor delicat
briza adevărată a vieții , apusul real ca un freamăt duios al morții
o primeşti în casă alături de toate
celelalte spaime ale tale
te străduieşti să iubeşti fără să iubeşti
te gândesti că oricât ar fi de frumos un vis
nu te poate hrăni în fiecare zi
atunci iei lucrurile aşa cum sunt
nu le mai urăşti
urăşti doar zarva pe care o fac cuvintele
atunci când nu te mai ţin drept
când te încovoaie
când toate toamnele tale stau aliniate
ca nişte santinele
când clipa devine transparentă ca un melc
iar timpul trece subtil
din ceasul vechi
în retină
Comentarii aleatorii