Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
scriam așa la nervi
primăvara mi se zbătea în pumni
cădeau petalele, se răvășeau toate frumusețile alea de vorbe și intenții
construite în spațiile invernale
uite, mă, ziceam, ce seamănă oamenii ăștia cu mine, dar parcă nu
uite, ce bine e să nu arunci ușile-n mare
să ai mereu una pe care să ieși
singur și revoltător
în plină tranzacție
să fredonezi cântece franțuzești în vârful buzelor
și să ți se pară lumea mică cât o monedă de ciocolată
din care să muști când ți-e poftă câte un pic, câte un pic
au fost timpuri când
eram mai puternică
pielea
încă nu începuse să-mi strălucească sub privirile bărbaţilor
pe atunci tata lovea cu pumnul în masă
se făcea linişte
noi ne simţeam vinovaţi pentru orice respiraţie
pâinea neagră ne astupa
găurile de şoareci din stomacurile noastre mici
şi eram fericiţi aşa
eram murdari
ochii abia se descoseau
iar lumea era atât de orbitoare în mizeria ei
iar lumea era
tot ce ne doream
suflete
omoară ispita şi n-o alăpta
un vierme nu e totuna cu mărul
când noaptea se întăreşte ca un posmag suferă-i miezul
lipeşte-ţi urechea de ţărm şi ascultă tropotul mării
culcă-te pe lungimea de undă văzduhul îţi va mătura
spuma lipită de buze
Comentarii aleatorii