sunt nimicul care crede că scrie
piese de teatru într-un act
mă satur de mine în următoarea secundă în care
îmi iubesc strigătul de fericire
când sorb dimineața din ceaiul fierbinte
cu ochii înfipți în perete
mai caut oul de aur
se sparge de tâmplă
firimituri din senzațiile mele hrănesc uneori
alte mirobolante nimicuri
apoi vine ziua puf-puf
timp înrămat în gând timp
care poartă medaliile tale la piept
pășind la braț cu o primăvară
sinonimă cu moartea primăvară
înzăpezind cimitire de amintire
anotimpul Cernăuți
timp ce se lasă văzut doar
de ochii unui copil
prin intermediul unor poze
alb-negru
timp de pace în care ning teii
schimbând la făță pământul
tot așa cum te-au schimbat
și pe tine la față odată
războiul și leucemia
sentimentele acelea
pe care nu ai avut curajul să le trăiești
sînt ca fructele pe care nu te-ai îndurat niciodată să le muști
le-ai protejat de mizerie
de intruși idioți
un fel de închisoare reciprocă
în timp se micșorează fără să se strice
se stafidesc nobil
se usucă
își pierd adicitatea contemporaneității
focul fiorul carnea
dar nu aroma
devin puțin amărui și mai greu de înghițit
dar mai placute chiar dacă într-un fel
mai dureroase
și mai zgîrcite cu parfumul lor
se pietrifică în timp
dacă îl vei căuta,
ah! dacă îl vei căuta,
dar, doamne, dacă...îl vei găsi?
omul acela are spatele zidit,
are trupul sabie,
omul acela ar putea cu
aripa lui ascuțită să
taie jumătatea cerului.
poate vor cădea îngeri,
poate vor cădea icoane,
regi, imperii, coroane,
prafuri și pulbere-potop de sulițe
dar nu îl mai chem.
omul acela a murit în mine
ca într-un cimitir al elefanților,îmi
zic, și
mă strâng ghem la picioarele pământului
de parcă nu mai am loc.
Comentarii aleatorii