pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.
pe margine se făcea seară dintr-un fum ieşit aiurea pe cer
mâinile ei se încrucişau obişnuit
inima ei n-avea chef de joacă
la o distanţă nedefinită era el
într-o blană de culoarea toamnei
în care două boabe de strugure făcuseră ochi
deloc timid după cum se fixase în singurătatea de-a doua
mai erau şi umbrele
cu nişte cozi de şoarece alergau pe ziduri
luna ieşită dintr-o lanternă spartă în două
în prima zi din an
dragostea m-a găsit cu toate aşteptările la cap
probabil şi-a făcut o regulă
din vreme ce n-a ştiut cât de scurt este firul
avea nişte noduri
în sânge
eu m-am îndepărtat cu grijă de coajă
fără nicio urmă de inimă rea
spre deosebire de alte timpuri
nu mi-a fost uşor
s-o iau de la capăt
era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
Comentarii aleatorii