aveam pulsul o mie
și una de nopți
privirile speriate de îndrăzneala de a fi
tânăr nu însemna fericire întotdeauna
buzunarele erau goale ca sticlele sau femeile
plângeau mai mereu în urma
mea a rămas un con de brad ori
de umbră
acolo unde mi-e inima încurcată cu întunericul
mi se zbate o pleoapă
pe dinafară e-o lume pentru care am ales să fiu liber
copacul împinge rădăcinile sub ziduri
tot mai aproape de umbră
în freamăt de scrisoare întârziată
iubirea
nu s-a trezit din vis
îmi tulbură somnul cu picioarele
cautându-mă
numai ţărâna rămâne la picioare ca o femeie rănită
nimeni nu mă poate obliga să trăiesc într-un loc
de cele mai multe ori singur
timpul şi-a şters de pe chip aproape orice urmă
de la plecarea din noi
fiecare pas stârnea mici rotocoale de praf
aşa cum se întâmplă de obicei în inimă prea uscată
tu mă priveşti ca pe un moft al unui oaspete ocazional
care strânge tare din buze punând punct discuţiei
după moarte cerul devine adăpost pentru oameni buni vorbiţi de rău pe la colţuri
priveşte-i nu te retrage din cauza orei târzii
în fiecare zi parcă merg la o înmormântare
și oamenii aceia nu plâng
stau fiecare cu aerul de păsări împușcate în zbor
iar din cavouri iese o ceață verzuie
care mie îmi pare otravă
și lângă mine mergi tu plictisită de ritual
un convoi lung suntem draga mea
câteodată unul mai cade apoi din acel loc
cresc scaieți mari pe care noaptea îi visez
cum îmi intră în gură mi-o umplu
până firișoare de sânge curg pe un sunet de
trompete care falsează
nimeni nu își mai numără banii doar
Comentarii aleatorii