nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt
recunosc ploaia după hertzi
ascult de cei care speră
să nu fiu pedepsit dacă fur
liliacul din curtea morţii de copil întreb
am voie să dorm până târziu
corbi îşi ţin respiraţia
atâtea coarne tăiate nu au strâns niciodată
la jertfa de seară
preotul înţeapă bucla de aer
există un fel al lucrurilor de a se uita la noi
simți că trebuie să eschivezi , să plutești, să fii discret, flexibil
să ocolești cozile, piețele, scaunele din public, publicul
să nu te lași zgâriat de ghearele luminii artificiale de neon
să nu spargi becurile mai ales
până nu până nu
ai trecut de labirintul îngust al neliniștii
și găsești cel puțin un cer, un aer, o mare, o mare hârtie
pe care poți simți în sfârșit
portocalii , mirosul lor delicat
briza adevărată a vieții , apusul real ca un freamăt duios al morții
femeia de lângă mine se teme
bețișorul scurt în poșetă arde
intimitatea
din dragoste oarbă atinge fermoarul
după certificatul de naștere
timpul
transformă în ticuri iubirea
mă rănește la coapsă
din celălalt capăt văd soarele în mătură
omul de zăpada visează
pacea
sub un măslin înclinat de ninsori
anexez partea din suflet cu ieșire la cer
plec fruntea și râd
nu-mi trebuie mult să fiu fericit
un turn de care lumea să nu treacă
cu gândul
Comentarii aleatorii