Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.
oricât aș da din mâini nu zbor
iese atâta amar de cenușă că timpul se închină în fața mea
doar eu și timpul ne suntem propriul oxigen
creaturi cu lacrimi făcute din nasturi
noi facem și dealuri din lacrimi și plângem
când un nasture se descoase
plângem când tremuratul mâinilor anunță ploaia cu nasturi
doar copiii au gură și strigă și coboară în strigătul lor
acolo unde locuiește unicul cerșetor al lumii
el ronțăie nori, din nori copiii cresc, din nori se fac mai târziu
stările de agonie
recunosc ploaia după hertzi
ascult de cei care speră
să nu fiu pedepsit dacă fur
liliacul din curtea morţii de copil întreb
am voie să dorm până târziu
corbi îşi ţin respiraţia
atâtea coarne tăiate nu au strâns niciodată
la jertfa de seară
preotul înţeapă bucla de aer
Comentarii aleatorii