mie îmi place momentul când ieşi din cuvinte
vorbeşte-mi
cât ceilalţi mai dorm
leagănă-te de numele meu ca un copil de crengile unui nuc
nu te mai întoarce
te-au strigat câţiva care te-au iubit
şi încă voiau să rămână
în ploile tale
ei se diferă de cei care poartă litere în buzunare
fără poezie n-au nici timp să te placă
eu mă abţin
din alte motive bat drumul
soarta nu poate fi dusă un pas înapoi
scriam așa la nervi
primăvara mi se zbătea în pumni
cădeau petalele, se răvășeau toate frumusețile alea de vorbe și intenții
construite în spațiile invernale
uite, mă, ziceam, ce seamănă oamenii ăștia cu mine, dar parcă nu
uite, ce bine e să nu arunci ușile-n mare
să ai mereu una pe care să ieși
singur și revoltător
în plină tranzacție
să fredonezi cântece franțuzești în vârful buzelor
și să ți se pară lumea mică cât o monedă de ciocolată
din care să muști când ți-e poftă câte un pic, câte un pic
când m-am îndrăgostit îndesam călcâiele în cer
ca într-un cuptor de pâine
şedeam cu fruntea pe pământul cald
şi vântul şi fluturii şi norii ca fumul
erau greu de rostit stăteau în coşul pieptului
orbirii se-nchină, pleiadelor triste,
timid, un călugăr îşi scăpă din toamnă,
gândite comete prin raiuri se varsă,
adoarme lumina, degeaba se joacă
o brună idee pe-o stampă uşoară;
"să scriu oare teama? sfioasele stele?
pe şold să pun floarea fecioarei mirate?"
de-acum sună goarna, să taci, cresc fosfene
când îngerii-mbracă veşminte alese
spectral adunate din unda albastră;
polei pe-o petală, argint pe o alta,
tresare iar floarea ca Sara fecundă,
frumoasa agrafa în păr o piteşte;
polen al risipei, rugină s-aşază,
stamine rămân adormite în urmă;
driade vergine, păşind, nevăzute,
îţi strigă să taci, ori te-ating cu genunchii.
Comentarii aleatorii