Demult, demult,
când în piept mi-alergau herghelii, arbori, colibri şi tămâie,
o ţigancă mi-a ghicit in palmă;
mi-a spus c-am să trăiesc o sută doi ani,
că voi fi frumos, bun şi iubit,
că voi fi numai al meu şi alor mei...
dar a minţit sau mi-a citit mâna greşită.
ce faci glasule iar eu sunt fericit
că nu poate să-l spună pe r
nici nu sunt sigur că pentru el sunt altceva
decât un glas
puțin dezamăgit de importanța
formei sacului din piele umplut cu pastă de om
cred că odată cu trecerea vine și întunericul
eu și prietenii mei umblăm mai rar prin istorie
binevenită ar fi o suferință adevărată
o moarte despre care mass-media să nu mai poată spune nimic
oamenii fără putința informării
să iasă din casele lor
să nu se mai întoarcă niciodată aceiași
trec dintr-un mormânt ín altul
dintr-un cerc în altul
ascultând cântecul
rănii mele imense
care se înalță
cu fiecare picur
pământul se micește
sub talpa mea
cerul se face un făt
iar sângele meu tace
chiar atunci
când strigă cerul
născându-se în ochii mei
în care nu se mai vede
nicio urmă de nor...
aştept un tren oarecare
cu ochi de câine albastru
aerul mă strânge într-o folie
cu soarele la un loc
o vrabie desprăfuieşte aerul
repede repede
după formula energiei
vremea se scurge în canalizare
miroase a hoit
ca o căţea cărând bucată cu bucată
puii ei
printre păpădii adineaori
se zbenguiau pe scurtătură spre cutia de carton
ca o căţea trăgând la ţâţe amănuntele din care îi făcuse
un botic o lăbuţă viscere
calde încă zvâcnind lumii sângele lor
neatins de mizeria contemporană
Comentarii aleatorii