eu credeam că dragostea e o pasăre multicoloră
ei mi-au spus nu dragostea e o poartă închisă
cum ei erau mai mulți i-am crezut
da’ nu i-am crezut pe de-a-ntregul
și bine am făcut fiindcă iată-mă într-o zi plecat după dragoste
și nu e nicio poartă aici e doar un leagăn noi ne oprim în dreptul lui și plângem
așa cum ne-au învățat mamele noastre când eram mici
până când de nu se știe unde coboară Îngerul și ne apucă frumos de subțiori
prin palmele lui străpunse vedem pământul
dar nu ne oprim din plâns
în zilele frumoase
stăteai cu braţele pe după gâtul meu
în imaginaţia ta eram un bărbat imens
îngenuncheat la marginea patului
nu ca şi când m-aş ruga pentru mine aşa cum o fac pentru tine
De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omeneşte posibil.
Nu mai strigaţi, nu mai tăceţi!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul şi asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.
Am obosit atât de tare încât ştiu
că se poate trăi cu durere şi singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai aşteaptă nimeni
nimic.
Comentarii aleatorii