am vrut să vezi că nu ai pierdut nimic că orice rădăcină
e în pământ că zilele noastre s-au strâns ghem și pulsează
înspre ochi nu mai știu nimic de tine ești ca o gară
nouă spre care merg încet pentru că așa e mersul trenurilor
pentru că sunt un calendar trecut mi-e dor de ridurile
tale de locul unde vroiai un tatuaj de căldura coapselor ca
și cum am avea un copil trist sau un bătrân drag de îngrijit
voi intra în nimeni și voi spulbera cuvântul cu sforăitul
meu calm după ce nu voi mai fi din mormânt se va ridica
întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
această uluitoare tristeţe se aşează peste mine ca pielea unui berbec jupuit
aşadar merg pămîntul sticleşte fiecare grăunte de praf e un mort
fiecare zăpadă căzută o blană
aşadar merg un mers fără urme ca hansel cu buzunarele goale după ce a dat totul lui grettel
poate voi ajunge la casa din pădure poate voi ajunge la pădurea altei case
cine ştie
nici vin
nici şampanie
dacă aş fi o boabă de strugure m-aş da mireasă luminii
să mă îndrăgească ziua întreagă
cu toţi graurii şi toate vrăbiile din lume
dar nu sînt
poate că am un complex casanova prea mare
poate ar trebui să dau cu gândurile de pământ
să le risipesc ornamentele
să le sfărâm stâlpii şi-atunci când o iau razna
să le îmbrac în haine vărgate
uneori gândurile astea
cu un surâs ironic
poposesc pe buzele giocondei şi nu
le mai pot extirpa
Comentarii aleatorii