Cerul e greu, ochii păpuşilor sunt tulburi...
e mult prea plin de măşti de groază,
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean.
O ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii.
Şi cât de frumos începuse,
spuneau sibilele cu glasul de cristal.
Cu un râs neîmblânzit,
după colţ
m-aştepta singurătatea,
pozând
între victima publică a nopţii
şi stăpâna umbrelor
dintre noi şi cer.
Privindu-mi atent ochii,
întinzându-se la picioarele mele,
îmi şoptea cu ecouri lungi
de catedrală părăsită.
Sub invazia singurătăţii,
mă vedeam stând cu o tâmplă
pe genunchii tăi.
Eu mă ştiu sub diverse nume,
obişnuind să le schimb periodic...
fizic ori mental eram tot eu:
un lunatic şi jumătate.
ca într-o apă căreia îi ghicești uneori scoicile
îmi cufundam capul în aerul după-amiezii
simțeam răsuflarea nucului pe care aproape
nu l-am mai recunoscut
toate îmi deveneau familiare în timp ce se petreceau
m-am născut ca să povestesc despre clopotele mari și singuratice
despre mirosul pământului primăvara
din care mușcă lopeți galbene cu voci ascuțite
ochi de mamă care tresar
din mână nu mai răsare creștetul meu
doar o furnică mare roșie
care îi sărută palma pe dinăuntru
pipăiam noaptea şi noaptea era ca o linişte cu gura mea
deschisă intram în oameni şi oamenii erau oraşe
cu închisori intime şi prizonierul era gardian şi gardianul era
director şi directorul era rege şi regele era ucigaşul
şi cel care ucidea era prizonierul
şi mie mi s-a făcut deodată frică
şi îmi pipăiam liniştea
şi era ca o noapte cu gura mea deschisă
Comentarii aleatorii