tată
nu zăbovi
nu te opri din drum
nu spune de rău
caută-mă unde-şi lasă dealul umbra jos-
jos peste ramurile tale
nu chema norii sunt peste tot laşi
tată
de câte ori or cânta cocoşii să ştii că
te-am tot minţit
te-am tot hulit şi
nu te-am recunoscut
uite-aşa
fiindcă m-ai lăsat să fac ce vreau
mi-ai zis ridică-te şi m-am ridicat
şi tot n-am pus o vorbă pentru tine
nici până în ziua de azi
şi-a împletit numele în codiţe subţiri
în sânge păcatul susură
ca o clipă tulbure
întotdeauna spune să vin repede
acasă strigă se zbate
cinstită
plăteşte facturile la întreţinere
apoi întinde pe pat dragostea
o aranjează ca pentru o răsplată
după o zi de lucru
trupul ei de femeie supusă
mi-arată goliciunea
în care mă prăbuşisem la majorat
iubitoare
nu se îndoieşte
calcă hainele de salahor
pentru ea niciodată nu m-am întors aşa fericit
de pe lumea ailaltă
întreabă dacă vreau o păpuşă
la culcare îmi potrivea perna cu greieri
auzeam scările coborâte zilei de luni
cu săculeţul de gât şi biletul în mână
aşteptam un tramvai
la fiecare oprire simţeam iubirea
dar nu voiam să cresc din greşeală
îmi doresc leagănul unui copil
de părinţi mă bucur în suflet
să nu fac gelos vreun înger cu complexul oedip
fumez tot ce-mi trece prin minte
până la filtru buzele tale
deschise de fum
Draga mea,
să ştii că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuţite, mute, dar a aruncat firimituri.
Şi când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram şi-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai ştie nimeni
şi te pedepseam înghiţindu-ţi gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.
Comentarii aleatorii