îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
o primeşti în casă alături de toate
celelalte spaime ale tale
te străduieşti să iubeşti fără să iubeşti
te gândesti că oricât ar fi de frumos un vis
nu te poate hrăni în fiecare zi
atunci iei lucrurile aşa cum sunt
nu le mai urăşti
urăşti doar zarva pe care o fac cuvintele
atunci când nu te mai ţin drept
când te încovoaie
când toate toamnele tale stau aliniate
ca nişte santinele
când clipa devine transparentă ca un melc
iar timpul trece subtil
din ceasul vechi
în retină
de mâine începe o altă primăvară
pe neașteptate mereu
ca o sentință
eu încă nu am apucat să strâng zăpada de pe scări
nu am adunat (aruncat) nici jumătate din
întunericul adunat la fereastră
și te privesc cum dormi liniștită
ca o cassandră
mâine dis-de-dimineață știu
îmi vei spune
nu am cum să-mpachetez totul
înainte să te cred
în zilele frumoase
stăteai cu braţele pe după gâtul meu
în imaginaţia ta eram un bărbat imens
îngenuncheat la marginea patului
nu ca şi când m-aş ruga pentru mine aşa cum o fac pentru tine
Peste palmele noastre subţiate până la zbor,
mişcarea îşi întinde formele suple –
bum, bum, bum, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm,
şi uite, ameţito, cum pasărea din degete
răstoarnă acoperişul portocaliu cu golul spre noi,
fi-ţi-ar ochii văi arteziene să-ţi fie!
Şi uite, Maniri, că port sudor între coaste,
mă arde c-un roşu nu mai roş decât buzele tale strivite de soare,
arde-te-ar fresca dintre pleoape să te ardă, Maniri!
Comentarii aleatorii