mă întreb unde se duce praful care
s-a ales din maşină din casă din viaţă
din noi ceva de neînţeles spun burlanele
de la streaşină lacustru şi cenuşiu îmi vine
să mă duc pe funiile adipoase care se rup omizi
de pe frunze arse de sufletul nostru poluat
în ce canal
în ce mare
în ce oase de om păcătos
coşmelie de nori se prăbuşeşte
peste pleoapele mele ştergătoare
puse pe rapid să înlăture
lacrimile praful
ales
din iubirea noastră
mama își aștepta singură moartea într-un spital, într-o cameră numerotată, cu fereastră veche, înaltă, aproape solemnă precum un înger de veghe țintuit acolo demult lăsând se audă trecându-i ușor pe sub aripi primăvara care venea nu știu de unde venea și tot venea și nu se mai oprea din venit
după ritmul biologic lumea se întoarce
în peșteri solul minții nu găsește litera cu
simbolul vieții
la răspântii vocalele se aud mai aproape
decolorate de epoci convențiile se mută dintr-o tufă
în alta niciun om să le schimbe
expresia
feței tu-ești-cel-care-seamănă-intrigi
scrie-mi despre iubire
ca un burete în agrafe de ploaie
absoarbe influenţele negative
vântul primeşte bacşiş
floarea de câmp
face impresie indiferenţei
sărutul prin pânze
trezeşte feminin
adoptat de lună un râu îmi vine să curg
prin gări închise de
vise trec munţii în care
zorii ne confundă cu stelele
se freacă la ochi
zâmbetul prinţesei din Est
trimit un tablou de Magritte
Comentarii aleatorii