locuiesc într-un laborator
nu se aude nimic
pot să mă plimb cu mouse-ul
să-mi fie teamă în vis
un urs descoperă lumea căutând
printre medicamente
soarele roșu
îmi leagă o ață pe deget
capătul scării păzit de grifoni
un om cu baston într-o limbă uitată
învață să meargă impresionism
dureros
cuvântul șlefuit precum o sculptură
mișcă pereții să-ncapă lumina
din cauza oglinzilor
uit că nu am pe nimeni
sub copacul tăiat de furnici
prima injecție cu epinefrină. trei săptămâni de liniște
în care soarele n-a strălucit. au fost gânduri ca niște
ierbivore înfometate
traversând o pajiște arsă.
trei săptămâni
singuri cu suflul nostru calm și senin,
o plimbare de noapte
pe o stradă pustie din centrul vechi al orașului pe lângă bicicletele legate cu lanțuri
aproape senzuale, lustruite și strălucitoare,
așteptând.
*
șocuri care te scot din starea de groază,
după care se așterne o liniște compulsivă.
pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.
singura grijă a lui cobuz era să nu-i fure cineva bicicleta
la crîşmăriţă striga marianoo ai grijă la bicla mea şi mută pe taraf tv
în jumate de oră dădea pe gît patru sferturi de muscăţel se lăuda
că a fentat moartea cînd l-a dus nevasta la tratament în italia
toate astea s-au întîmplat pînă cînd o noapte mi-a spălat picioarele cu ulei de măsline
ca magdalena cristului
a intrat unul în crîşmă şi-a zis
bă am văzut pe cineva la urgenţe cum era resuscitat dar n-a avut nici o şansă
şi uite-aşa a ajuns cobuz în legendă
Comentarii aleatorii