Se făcea că plouă cenuşă ca într-un crematoriu nemţesc,
ceaţa sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.
La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaştină mov,
peste deal treceau trenuri şi fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.
Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.
recunosc ploaia după hertzi
ascult de cei care speră
să nu fiu pedepsit dacă fur
liliacul din curtea morţii de copil întreb
am voie să dorm până târziu
corbi îşi ţin respiraţia
atâtea coarne tăiate nu au strâns niciodată
la jertfa de seară
preotul înţeapă bucla de aer
se împrăştie boala amară de primăvară
după primul tril la cântători intră soarele
în spatele gardului din smicele
prea mulţi oameni stau cu ruşinea în sân că sunt singuri
că sunt săraci
că încă mai ţin într-un sertar batista înnodată cu câţiva lei vechi
opera de trei parale a celor arătaţi cu degetul
o primeşti în casă alături de toate
celelalte spaime ale tale
te străduieşti să iubeşti fără să iubeşti
te gândesti că oricât ar fi de frumos un vis
nu te poate hrăni în fiecare zi
atunci iei lucrurile aşa cum sunt
nu le mai urăşti
urăşti doar zarva pe care o fac cuvintele
atunci când nu te mai ţin drept
când te încovoaie
când toate toamnele tale stau aliniate
ca nişte santinele
când clipa devine transparentă ca un melc
iar timpul trece subtil
din ceasul vechi
în retină
nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ţinea el tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai departe
Comentarii aleatorii