mă gândeam deunăzi la visele proaspete ca un caş moale
unde nu e loc pentru injecţii cu moldamin şi căţele molda
sau moldoveni mioritici împrăştiaţi prin emisiuni radio
precum ecoul numelui meu de familie fără coborâre din trenul aseptizat
eram albă şi lucidă până la rădăcina dinţilor
cu tălpile moi călcam peste tinereţe
prea ades priveam aparte atât în dreapta cât şi în stânga scenei
dar mai ales în sus spre cariatidele de la universitate
sau soarele în balans printre gene ca printr-un gard fără poartă
în oraşul obscur
ţi-am developat sângele până la indecenţă
iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele
ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie,
bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite
eu am trecut prin el şi ceva a rămas acolo.
dragostea noastră ca o hipnoză-
aer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut
ştie, traversăm lumea
ca o ambulanţă în plină noapte.
când rostesc cuvântul gol
mă gândesc la ceva rotund şi alb
la un capăt de drum
un capăt de aţă
un vis cu teamă de moarte
sau la o verighetă scoasă de pe deget ca un obiect de studiu
toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie
am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă
cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri
toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă
Comentarii aleatorii