mi-e frică de liniştea iernii
de felul cum se cuibăreşte în mine
râzând
sentimentele mele
deghizate în iepuri
traversează nămeţii în vârful picioarelor
să nu trezească din somn avalanşe
ca s-o evit
împrumut aripi de înger
zbor la marginea întinderii ei
o desfac în piese piuliţe şuruburi
o mărunţesc în cioturi şi scame
abia în martie
când începe să încolţească din nou dragostea
o strâng la piept ca pe o femeie cinstită
îi pun în ochi două lacuri
şi-i dau nume de pasăre
am ajuns
unde după fiecare eşec oamenii nu vor să continue drumul înainte
totuşi încerc să-mi ridic privirea ca un om singur care trebuie să meargă tot mai departe
dar există o obişnuinţă de care nu pot scăpa
rareori numele mai păstrează ceva din mine
atunci când mă strigi nu mă prind de alţii
mi-e greu să-mi pun capul să dorm
chiar dacă ştiu că visele sunt în stare să-mi aducă părticele de viaţă extraterestră
pe sârma de uscat rufe
mi-am întins trupul şi ăla rupt în coate
dragostea se comportă ca un miriapod
înghiţit de o viperă.
devorează interiorul pînă îşi croieşte drum afară
omorînd şarpele.
memoria se aprinde în flaşuri scurte
ca un lac văzut din avion. ştiu
aveam o poftă nebună să-mi petrec seara dormind
de parcă întreg apartamentul s-ar fi inundat.
dacă m-aş fi dat jos din pat mi-aş fi murdărit tălpile
cu noroi.
acum oamenii nu se mai sinucid
din dragoste
aleg variante mai sofisticate
cum ar fi libertatea
de a muri de foame
dimineaţa așează lumina pe scaune
apoi i se inchină
totul e zaharisit în mintea lor
fac coadă la crucea roșie
pentru fiecare anotimp
se cere tot o altă inimă
care să le pompeze sângele
măcinat precum un bob de grâu
sub pietrele de moară
Comentarii aleatorii