- pamflet -

... Reperul cel mai important, care deschide ușa hermeneutică (de brad solid) a poemului, este titlul. Observăm nuanța: în titlu, inainte și după cele trei puncte (singurul semn de punctuație care te scoate mai tot timpul din belea când nu știi ce să pui) nu exista spațiu. Dar când versul este reluat în text, apare spațiu... nu după, ci înainte de acest triolet de puncte. Acest subtil hint aduce, cum spuneam, yala (chinezească, firește, serie 100/ minut, cu posibilitatea înlocuirii butucului) - yala exegetică a ușii (de brad, firește).

...Doar dacă înțelegem acest semnal putem purcede, cu șanse reale de penetrare, către frageda cavitate esențială a poetextului. Și:

..."Și cum stăteam așa culcată,
cu mâinile sub cap
și inima ușor bătând...
mi s-a părut,
cum din adâncuri
urca spre mine
un glas...cântând..." - din start o spun: dacă se face eroarea de-a nu se scinda între eul liric și cel poetic, șansele de-a ne alege cu v'o comprehensiune sunt aceleași ale Stelei din grupa C.L. După această despărțitură, (sugerez un baltag) ne putem da seama care este adevărata scală a corespondenței ideatice vs expresia primului nivel comprehensiv. Acela este că eul liric stătea culcat. Și nu oricum. Ci cu mâinile sub cap!! Aici și numai aici avem de-a face cu o originală si magistrală fixare a spiritului și fizicului într-un uni-vers unic și singur și separat și solitar. Dar nu putem trece peste "inima bătândă" și cântul care "urcă"... din adâncuri. Aceste elemente au ca țel primordial întărirea primelor versuri, respectiv "și cum stăteam asa, culcată". Deci, poetul vrea să fim siguri că stătea culcată doar dintr-o dorința de relaxare și meditație ci nu dintr-o cauză macabră cum ar fi decesul. De aceea apare "inima batând".

...Ideea ca poetul nu suferea de-o moarte metafizică sau de v'o oareșce anamneză distrofică
ne este confirmată de ulterioarele versuri:

"am tresărit...
și mi-a trecut prin gând,
că-i glasul blând al mamei
ce-mi cânta duios,
când adormeam
plângând... - căci cum, doamne iartă-mă, ar putea tresări și ar putea conștientiza conștientizarea gândului purtător de glas (duios) și matern?!

"și cum stăteam așa culcată,
cu inima-mi de doruri legănată,
mi s-a părut că văd
aievea,
chipu-i adorat,
în sevele adâncului culcat..." - acest laitmotiv de-a "sta așa culcată" poate duce cu gândul (naiv) mai degrabă spre un nărav de-a sta la orizontală, dar nu e așa. El are rolul de-a stabili poziția materiei (corporale?) și de-a evidenția pribegia spiritului neîngrădit de aceasta povară pământească. Inima nu mai bate, ea e "de doruri legănată", o magnifică metaforă, care nu lasă loc de prea multe intepretări, poate doar de câteva întrebari cum ar fi: inima este leganată de doruri, adică dorurile se fac scrânciob și leagănă organul, sau se leagănă singură după murmurul amintirilor "duioase"? "Inima" este legănată cu tot cu aortă, sau aorta râmâne nemișcată? etc. Stabilirea veridicității acesor întrebări ar putea da o acuratețe și mai mare acestei, repet, magnifice metafore. "Mi s-a părut" că văd "aivea". Antiteza cuvintelor puse între ghilimele și contradicția nu este deloc întâmplătoare și trântită, (ca acea japoneză de către Alina Dumitru, în finala la judo), ea este susținerea luptei între spirit și fizic în același timp și univers prin intermendiul "dorurilor, glasurilor duioase, cânturilor...", dacă vreți, real vs aparența.

" chipu-i adorat,
în sevele adâncului culcat..." - aceste rânduri, venite ca rădăcini (sau poate tulpini) ale lui "mi s-a părut că văd aivea" sunt încercări de-a duce în eroare cititorul și a nu-l lăsa să pătrundă loial înțelesul. Deci, se poate spune că autorul este, dacă nu pudic, modest. El nu vrea să provoace paralizii prin puterea si originalitatea poemelor sale.

"și nu știu cum,
așa deodată,
cu patimă ...am sărutat pământul
ce-mi urca spre mine
cântul,
cântul..." - ori stând în genunchi, ori stând în șezut, ori aplecându-se. Aici este șpilul. Cum a sărutat... ce? Exact! Pâmântul. Nu vom ști niciodata cum. Din păcate. Ne vom mulțumi să spunem că a sărutat pământul... deodată. Si cu "patimă" de-a reuși să-și exprime gândurile, simțirile, nesimțirile și toate cele făra a a-și compromite valoarea vreunei facultați morale și/sau spirituale. Repetiția "cântul, cântul" este, în termeni neacademici, la vrăjeală; nu punem botul. E o încercare de inducere în eroare sau reluare. A doua. Și ultima.

...Ciclul în care este încadrat textul “[ poeme becartiene]” ( de reținut impozantele parantez pătrate) este fabulos și subtil totdeodată. Este suma esențelor care guvernează lirismul mondial. Numele-i sugerează intrinsecul crezului poetic și relevă modestia-i din cale-afară.

Cu obiectivitate, criticul de tură dublă și alergătură-nceată

A.A.A