Presa, acaparată până la delir de sinuciderea Mădălinei Manole (tragică, regretabilă, năucitoare, absurdă), a semnalat, totuşi, dispariţia lui Mircea Micu. O figură pitorească a vieţii literare, dar şi un poet sensibil. Iată un text relevant, care, dincolo de idee şi sentiment, aduce muzica învăluitoare a prozodiei clasice: "A fi peste mormântul verii,/ Sedus de viaţă ca de-un dor/ Mânz tânăr degustând lumina/ Sălbatic şi nerăbdător.// Să crezi că nu există moarte/ Că morţii sunt numai un fel/ De fluturi adormiţi de muzici/ Şi-nchişi în bile de oţel.// A fi uitat de toată lumea/ A fi iubit de cine vrei/ Când vin să te-ncălzească noaptea/ Fragile, turmele de miei.// A fi pe-un câmp uitat de lume,/ De smog uitat şi de maşini,/ Tu singur duelând în aer/ Cu săbiile unor crini.// A şti râzând, că sânul tandru/ Rotit în porţelan etern/ Se surpă-n el până devine/ Mormânt al laptelui matern.// Şi peste toate, ca un tigru,/ Să treci râzând şi să te minţi./ Şi când ameninţă zăpada/ S-o-ntâmpini cu o floare-n dinţi".

După cum anunţă presa, trupul lui Mircea Micu a fost incinerat în această după-amiază.