într-o zi tata i-a dăruit mamei stelele de pe cer, s-au adunat bunicii, frații și surorile, au gătit bucate, le-au gustat și au văzut că toate sunt bune. mama și-a luat rămas bun de la florile din grădină, și-a pus pe cap o coroană de lămâiță și a plecat cu tata spre oraș. bunica veronica a luat-o de mână grăindu-i: am o noră angelica, o noră maricica, da' pe tine cum te cheamă, fată dragă? zâna, a spus tata și acesta i-a rămas numele. s-au pus lavițe și în cer pentru oaspeții de demult și cei ce aveau să vie, ne uitam și noi prin ochiurile scărilor deși aveam să venim mai târziu, într-o iarnă după ce tata a umblat prin oraș să-i ia papuci de catifea roșie mamei. mulți au spus că a fost ciudată trecerea de la traistă la poșetă dar mama a avut o intuiție aparte, o eleganță naturală să poarte toate acestea. nu s-a tras niciodată la țară decât de hram. locul ei era într-un laborator, cu halat alb. albe erau și pernele apretate în care fratele ei mai mare ioan le făcea pernișoare boțite tocmai pentru că știa cum mama și tata le țin așa scrobite pe patul din sufragerie. de pe lavița lor din cer, ilie și veronica zâmbeau și lăcrimau în același timp lăsând să cadă fuioare de ploaie nevăzută, caldă care să-i însoțească toată viața. așa se face că tata i-a fost mamei cetate. au stat la început într-o casă mică, cu căpșuni de șablon în bucătărie și hol la intrare. erau fericiți când au luat primul covor de iută. bunica maria a văzut că nu e lucru de șagă cu oamenii de la oraș și a rătăcit drumul. mama o aștepta însă aleile de lângă bloc erau multe iar noi mici și o trăgeam de cap că a-ncurcat drumul până când din boabele de piper a curs apă. și sprâncenele -i erau negre și pielea arsă de soare. doar zâmbetul îi era de omăt ca și dealurile pe care le cobora să ajungă la iași. mama cumpăra pâine proaspătă, unt și pastramă, aducea lapte de la fabrică, îl primea ca antidot de la laborator însă ni-l păstra nouă, ca și prăjiturile pe care le aduceau colegele ei. le studia cu aceeași minuțiozitate cu care ar fi făcut o analiză chimică, și doar cu o firimitură îți spunea cum a fost făcută, ce arome au pus sau trebuiau să puie, dacă proporțiile au fost bune sau ici colo mai trebuia ceva ori lipsea. mă minunam cum mama știe atâtea, mai ales despre boli. îmi plăceau pisicile dolofane pe care ni le desena pe foaie, puneam pe geam hârtia și în lumină copiam stângaci contururi. mâțele mele erau mai mult globuri de crăciun iar mama se apuca atunci din beteală, vată și cartoane să facă ornamente pentru pom. intra un aer de bucurie nobilă în mica noastră iesle, tata se opintea să tragă buhaiul de aluat până împletea bice de argint copt în cuptor, lăsa ușa deschisă și căldura aceea potolită, a bun, cuprindea casa. dacă ai fi văzut-o pe mama la masă cu noi purtându-ne mâna prin culori ai fi spus că e pe jumătate fluture, mâinile ei deveneau două corăbii, în spate avea aripi străvezii și avea o putere uriașă să stea la căpătâiul nostru. când ne-am mutat în casa nouă, era prea mare și prea goală, ca o sală curată și rece. apoi au cumpărat alt covor. unul persan, cu medalion roșu.ne-am așezat toți așteptând să plecăm într-o poveste, am făcut tumbe de pisică. mult timp mama l-a periat cu palma să-i păstreze puful moale, se simțeau boieri și zâmbeau straniu despre casa lor ca unei lumi ascunse.