viața nu reușește să fie decît un drum implacabil
spre moarte
dragostea se mistuie pe sine pînă cînd durerea o metamorfozează
în singurătate
lumina există doar pentru ochiul pe care îl arde
orbindu-l
plăcerea îți cuprinde trupul pînă cînd dansul ei devine doar
robie
liniștea îți promite hipnotic o fericire pe care nu o are pentru că nu are
nimic
prietenia nu reușește niciodată să fie mai mult decît
o amintire
sănătatea o perpetuă redefinire
a bolii
armonia locul în care se întîlnește
compromisul
afară plouă mărunt este un sfârşit
în rochie transparentă stau
mă sprijin
alunec
noroi pe tălpi şi miros de melci în păr
sunt fata cu cotoare roase
în esenţă de cafea râncezită de respiraţii
sunt atât de obosit nu mai știu să iubesc
socotesc pe degete ca la școală
numărul zilelor
se prind în memorie
spaimele acelea de care fug din copilărie
trecutul mamei
mi-a chemat niște umbre rostind formula apei
când se umple de pești
alunec printre ceilalți
recunosc vântul pus la uscat
pe vârful unui munte pribeag învăț
să răspund prin focuri
conștiința hotărăște ce imagini trebuie să privesc
cu partea dreaptă a minții înțeleg
frecvența
pe care mulți o consideră sunet
azi am împins cu palmele în pânze albe căutându-te până când
am orbit şi lipsa ta mi-a părut o casetă pe care e imprimată
la nesfârşit aceeaşi tăcere
apoi ţi-am dezgropat oasele din memorie şi
le-am aşezat lângă mine pe jumătatea goală a patului dar nu a încetat să fie frig
dimpotrivă
tunelul s-a adâncit în mine
lumina s-a ascuns şi mai departe
vocile s-au întors să îmi şoptească
să mă ţină în delir
Comentarii aleatorii