alt loc
în alt timp
trenurile trec prin ceața dimineții
ca printr-o uriașă măcelărie automată
cu șuierul amorf al despărțirii
ziua se așează pleoștită peste clădiri și copaci
învelindu-i ca o plapumă rece
ar trebui să plec
să las baltă totul să ies
din palma asta strânsă nu știu
cine și de ce mă strânge așa de tare
de parcă ar trebui să se întâmple ceva după
să mă transform într-un cozonac
într-un produs comestibil
uite ca nu
chiar plec
întâi îmi trimit mâinile, ușor ușor la drum
îmi iau capul, pe rând picioarele
unul câte unul
aproape că nimeni nu a observat că nu mai sunt
obișnuiau să vadă ceva colorat
mi-am lăsat sârma plină cu rufe, domnilor, asta e
și fac pariu
că nici acum nu știți
în noaptea asta spâzurată de lună
marea îşi deapănă alte poveşti,
o statuie pe care cineva a numit-o ereticul plânge,
din vârful copacului pământul îmi pare
una din cele şapte minuni ale lumii.
ieri aerul căra toamna în spate
parcă un şlep descleşta muţenia apei,
parcă un şoarece ronţăia colţul etravei
încercînd să iasă afară. un suflet de pasăre îşi
căuta trupul prin frunzele moarte.
aveam pulsul o mie
și una de nopți
privirile speriate de îndrăzneala de a fi
tânăr nu însemna fericire întotdeauna
buzunarele erau goale ca sticlele sau femeile
plângeau mai mereu în urma
mea a rămas un con de brad ori
de umbră
Comentarii aleatorii