că trec avioanele şi se dărâmă ca unul dintre turnuri şi oamenii din ea se sperie, mai întâi se îngălbenesc ca o pudră de frunze strivite soldăţeşte, ţipă ca păsările în roată deasupra stârvului, unii în picaj îşi dau drumul în libertate, întorcându-se în pământ seminţiile, alţii îşi sună rudele, fac poze de groază cu celularul, spun ultimul te iubesc, unul în faţa celuilalt, celălalt în faţa altuia, altul în faţa unuia, spun te iubesc în faţa telefoanelor, în faţa camerelor de supraveghere, în faţa oglinzilor, în faţa monitoarelor şi lumea se transformă într-un ecou te iubesc şi într-o und
liber, fără constrângeri
sunt ceea ce nimeni nu poate ȋnţelege
căci eu sunt cel ce n-are nume
eu sunt
spulberatu-mi-aţi urmele scrise-n nisip
limpezitu-mi-aţi apele ce-am plâns
despicatu-mi-aţi sunetele
şi amintirile
de frică
dar nu m-aţi găsit
n-aţi aflat
ceea ce era bine ştiut
eu nu pot fi alungat
eu sunt sămânţa din semn
urma lacrimilor
miezul sunetelor
carnea amintirilor
şi a trăirilor
eu sunt tu şi tu şi tu
şi voi ştiţi
şi-acest lucru vă macină
cândva
dădeam visele la o parte cu mănuşi albe ca pe nişte cortine grele
întunericul îl ascundeam sub rochii
făceam dragoste cu holograme
şi vieţile prin care treceam
la gât le purtam ca pe nişte perle
*
vedeam dragostea dansând în jurul meu
în eşarfele ei ca în triunghiul bermudelor mă rătăceam
dispăream luni la rând
întorcându-mă cu răni din cele mai frumoase
cu răni ca nişte trofee de vânătoare
şi pielea ca o mantie îmi părea tatuată cu stele
întunericul mi se pare bolnav
rugăciunea n-are o zi liberă
numai uşa încuiată o tulbură
din tot ce ţin minte
nici moartea n-are odihnă
ea scuipă în palme
aşa cum o face tăietorul de lemne
mai slabă ca oricând
foamea îmi scoate în faţă un preot
apa din care sfinţeşte morţii priveşte spre cer
bunătatea e la ora închiderii
oameni buni
nimeni nu e de aruncat
şi ultima firimitură de pâine trebuie împărţită în mai multe bucăţi
nu ningea
peste hornuri ceața
mă plimbam pe chipurile oamenilor
încet
mai încet ca oricând
îmi agățam privirea de fiecare trecător
și cântam
doi m-au auzit
au întors capul
fetița în bleumarin mi-a zâmbit
afon cum sunt am tăcut cu teama în suflet
iarna nenăscută
îmi plimbă obrazul ei pe fular
nu ningea
auzeam pașii fulgilor
treceau bariera din nordul orașului
își trăgeau sufletul sub podul cu lanțuri
pe margini era cândva derdeluș
și un câine
diii
Comentarii aleatorii