încrâncenaţii se aşază umăr la umăr
la semafor
aceleaşi versuri care-mi dau drumul
aerului din plămâni
mon bel amour mon cher amour ma déchirure
amintirea deşiră oase lungi albe
pe o farfurie mult prea îngustă
o grămăjoară de nisip strălucind
în soarele uitat pe faleză
un castel înghiţit de alge
sînt supărat pe vorbitorul de limbă engleză care spune acoperişul gurii cerului gurii
de parcă sînt obligat să-mi ţin cuvintele între pereţi tavan şi podea
cuvintele mele vor să înveţe merii să cânte
păsările să înflorească vor să fie
dansatorul şi-n acelaşi timp simfonia
fuselajul şi corpul
pentru asta se cere cer gurii unde să aibe loc
zborul joaca duodecimelor
sunetul sec prin care se închid portierele
și spune-mi ce țară e mai departe/ sau ce țară cunoști
cum ajungeți voi cu aripile voastre Luftwaffe
mai aproape de oamenii viitorului
pentru voi construim un tunel pe care se circula doar înapoi
controale de securitate la fiecare o sută de ani
pentru voi toți ceilalți cu etichete cusute pe spate cu
binele invinge
Fata cuminte prin care trecea înserarea
Ca o barcă, fără luntrași
Avea ochi foarte mari precum obloanele unei căsuțe albe
Îi închidea, îi deschidea
Îi scoatea pe rând ca pe o batistuță
Îi scutura de un praf nevăzut
Apoi ca o femeie grijulie care hrănește păsările
Întorcea spatele celor de dincolo, uita de ei
În fond sala vernisajului era doar o lumina rece fără umbre
Uimirea lor, cu ochi mulți și mici
Ea mai avea doar două ore
Și pleca în hawai
Ea pleca în hawai cu tot cu valizele ochilor ei uriași
Comentarii aleatorii