se întâmplă de fiecare dată când plouă în mahala
simţi dincolo de ritmul morţii apropiate
pulsul sângelui năvălind în ureche
ecoul mării într-o scoică
viaţa în echilibru ca o dansatoare pe sârmă
acoperind soarele cu umbrela ca să nu orbească
simţi cum se apleacă podeaua corabiei când căpitanul adoarme
lumea se curăţă de tot scrumul
alunecă deoparte odată cu stropii purtaţi de vânt
fiecare glonte bine ţintit învie câte un mort
pe galbenul soarelui
nu acum
mâine dimineaţă strigă soldatul
ne vom îndrăgosti ghiulea
după ce pipăie atent culoarea ierbii
râgăie satisfăcut
în patru labe pământul
pe podeaua unei crâşme universale
îşi caută disperat ochelarii
întunericul a devenit materia primă din care construiesc
totul de la capăt
acum când tu mă ţii oarbă într-o dragoste închisă desenată cu cretă
pe asfaltul rece
nimicul şi sângele se împletesc atât de frumos dar nimeni nu pomeneşte
de puls sau vindecare în această dimineaţă când soarele explodează
sfâşietor de singur în oraşul cu oameni negri şi avioane prăbuşite
la numai câţiva km depărtare
acolo unde se strigă pe mai multe voci acelaşi mesaj şi se practică o nebunie colectivă
o tulburare contagioasă împinsă mult
poate ar fi mai bine ca o muzică grea
să cadă peste mine din toate părțile
sufletul acesta strâns în lut
să se dărâme asemeni zidului cetății
cei care vor veni atrași de zgomot
să creadă că muzica a venit dinlăuntru
că tocmai s-a întâmplat ceva grav
de sub vârful pantofului alb
să își ia zborul buburuza tâmpă
dar
pe lângă uciderea pruncilor
din porunca oricărui mai mare
celelalte înţelesuri se pierd
când toţi bătrânii îşi şterg ochelarii
de unde să fi ştiut copilul
în jocul lui cu cercul sau la masa dintr-un singur ou
printre file de poveşti sau lângă strana bisericii
cum să fi rupt din sfânta viaţă
de parcă ar fi suflat într-o păpădie fără dorinţă
Comentarii aleatorii