afară plouă mărunt este un sfârşit
în rochie transparentă stau
mă sprijin
alunec
noroi pe tălpi şi miros de melci în păr
sunt fata cu cotoare roase
în esenţă de cafea râncezită de respiraţii
Fata cuminte prin care trecea înserarea
Ca o barcă, fără luntrași
Avea ochi foarte mari precum obloanele unei căsuțe albe
Îi închidea, îi deschidea
Îi scoatea pe rând ca pe o batistuță
Îi scutura de un praf nevăzut
Apoi ca o femeie grijulie care hrănește păsările
Întorcea spatele celor de dincolo, uita de ei
În fond sala vernisajului era doar o lumina rece fără umbre
Uimirea lor, cu ochi mulți și mici
Ea mai avea doar două ore
Și pleca în hawai
Ea pleca în hawai cu tot cu valizele ochilor ei uriași
îmi imaginez o explozie tăcută și calmă. când ne prinde în gheare
și nu se aude nici un sunet. pentru că suntem
aici cu toate instrumentele de tăiere
și bucăți mari de carne separată mecanic
se întind pe această vastă câmpie. prin mijloc trece
un drum îngust/ în stânga lui e un oraș mare
în dreapta lui sunt canioane cu maluri roșii abrupte
nu se mai văd tramvaie,
nu se mai văd autobuze, nu se mai văd stâlpii de iluminat,
intersecțiile aglomerate, nu se mai văd benzinăriile
blocurile turn șoselele largi, masinile care spală străzile sau le vopsesc,
mașinile care pun ornamentele de crăciun, mașinile care încarcă și duc gunoaiele,
pisicile moarte și câinii vagabonzi,
copiii care merg în drum spre școală
copiii care se opresc la florării / nu se mai văd ambulanțele,
nu se mai vede nimic.
râul roșu ascunziș al marilor secrete divine
mă despic să-ți aud muzica și oscilațiile glasului
în ecoul căruia cresc arbori înalți
de neant și de falsă lumină
de mi se fac laturile două ceruri negre
niciodată Stockholm
n-a fost atât de înfrigurat ca acum!
printre degete trec zeii
trenuri împinse de iluzii și de brumă
chipul spre care mă îndrept
a luat forma muntelui de zăpadă
Comentarii aleatorii