nefericirea ne-a îmbrăcat în culori închise
haina ce urma să ne ţină de cald noaptea
am împărţit-o
printre alte lucruri ne-am târât
nu ne-am gândit cât de departe putem ajunge unul fără celălalt
ca într-o altă viaţă
în camera de sus doar lumina rămâne aprinsă
împotriva răului
cu gâtul întins înainte ducem cruci
prietenii falşi şi-au vopsit în alb uşa de la intrare
degeaba
iubirea de sine mă opreşte în loc şi-mi apasă umerii
ce ţi-a plăcut mai mult pe
pământ răspund
pijamalele
ating din greşeală pielea unei fiinţe
obsedate de ultimul zâmbet
cu vederea spre mare
picioarele nu simt gravitaţia
aripile te fac om
dacă nu primeşti
vântul suportă distanţa
nu se compară cu sentimentul de viaţă
iubim acelaşi arhetip de femeie
sărim două trepte deodată
îngeri cu deja vu
ne simţim bărbaţi plini de viaţă
nimeni nu vede umbre deşirate
orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca,
e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…
am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea niciun indiciu
zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime
la adăpostul ȋnchisorii
pe un perete o mână a scris:
“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”
peste tot desluşesc semne…
zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare,
suflete ce-şi lasă umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare,
Comentarii aleatorii