aseară am îngropat-o pe ana
mi-a rămas în mâini ultimul oftat ca amintire
trupul ei un templu sacru
o frumusețe adevărată de hormoni sinceri
o ușă deschisă spre dragoste dezgolită
din toate câte le-am avut doar ea a știut
să-și ascundă sufletul
cerul și reflecția mării
a venit de la început
i-am tăiat degetele de la mâna dreaptă
pietrele ne-au ascultat tăcute și s-au bucurat
de culoare
oprește-ți mâna nesăbuită!
dogoritoare și naivă pulpă, știi?
pământul este genunchiul acesta julit,
prin livezi și bătături străine,
descântat de frici pe atunci vindecabile
nepetrecut de mâna ta, încă.
nu e nimeni
frica se îndreaptă către ieşire
acolo unde haosul e un panou zgâriat
acolo unde o mână de femeie ţine crucea în acvariu
în rest
oamenii la cravată stau
îşi muşcă din propria mână
nimeni nu poate jigni, nimeni nu poate ucide
cine nu respectă regula
se lasă rătăcit
în sine
e o călătorie lungă apoi
prin zăpadă
cu o sanie plină de ceasuri vechi
mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
Comentarii aleatorii