o primeşti în casă alături de toate
celelalte spaime ale tale
te străduieşti să iubeşti fără să iubeşti
te gândesti că oricât ar fi de frumos un vis
nu te poate hrăni în fiecare zi

atunci iei lucrurile aşa cum sunt
nu le mai urăşti
urăşti doar zarva pe care o fac cuvintele
atunci când nu te mai ţin drept
când te încovoaie
când toate toamnele tale stau aliniate
ca nişte santinele

când clipa devine transparentă ca un melc
iar timpul trece subtil
din ceasul vechi
în retină

știm să ne privim din pricina
că ne-a fost dată iubirea

ochii tăi au peșteri în care rătăcesc
până în zori
uneori fac salturi adânci
dimineața mă trezesc fără suflet
crezând că va fi lumină