şoarecele de casă chiţăie sub dulapul greu
cad fărâme
din luleaua neagră a bunicului
îngheţata cu frişcă s-a uscat în compotieră
ceasul a rămas în urmă câteva nopţi polare
oamenii singuri nu se iscălesc la sfârşitul scrisorilor
nimic nu-i îndreptăţeşte să nu iubească
din umbră
eu te aştept
prin fereastra deschisă ca un ochi de toamnă împăienjenit
numai o frunză vine la aceeaşi masă
în lipsa cuvintelor
se apără cu amândouă mâinile de aburii ceaiului
n-am să-ţi spun tot
nici că părul mi-a dat fire albe
fără să mă îndoiesc vreo clipă cum zilele se sfârşesc
doar în lucruri nespuse
pe margine se făcea seară dintr-un fum ieşit aiurea pe cer
mâinile ei se încrucişau obişnuit
inima ei n-avea chef de joacă
la o distanţă nedefinită era el
într-o blană de culoarea toamnei
în care două boabe de strugure făcuseră ochi
deloc timid după cum se fixase în singurătatea de-a doua
mai erau şi umbrele
cu nişte cozi de şoarece alergau pe ziduri
luna ieşită dintr-o lanternă spartă în două
dimineaţa,
o vergea de lemn între capetele căreia sunt întinse
căutările
împânzite căutări de oameni ambulanţi,
la marginea capitalei,
grăbiţi să scuipe soarele din ei
pentru o halucinaţie rece
la pachet cu
prima şi ultima lovitură
nimic nou
câţi n-au mai trăit aşa
şi totuşi e un strat atât de subţire încât fiecare
se zbate între coardele aceleiaşi bălţi
Comentarii aleatorii