În momentul în care ai intrat pe terasa „Bubu”, Gheorghe, cel care vinde toate nimicurile în piaţa din „Ţiglina”, te-a salutat protocolar, cu „Să trăiţi, domn’ avocat!”, în contrast căutat cu atmosfera leneşă, de cartier moleşit de căldură. Te-ai aşezat în cel mai izolat loc, la o masă de lemn cu picioare de metal, sub o umbrelă verde bine înfiptă într-un suport de beton. Când Tanţa te-a întrebat ce vrei să comanzi, i-ai răspuns într-atât de sec „O bere”, afişând o mimică gravă, că nici n-a mai îndrăznit să te admonesteze pentru că vii cu produse din altă parte (imediat cum te-ai aşezat la masă, ai trântit în faţa ta, ostentativ, aşa credea Tanţa, o pungă mare de alune). Nici Gheorghe n-a mai avut curaj să-ţi ceară o ţigară, ba chiar, vorbind cu cei trei câini care-l înconjurau, îşi făcea procese de conştiinţă cum că te-ai supărat şi nu ai gustat gluma. L-a lămurit scurt Tanţa: „Lasă-l în pace pe Cristi – i s-au înnecat corăbiile”.
Peste nici cinci minute, pe terasa „Bubu” îşi făcu apariţia prietenul tău, Mişu. Gheorghe nu mai îndrăzni să aplice o coregrafie similară, ci îl abordă direct, sentimental, cu „Mişule, tată, n-ai şi tu o ţigare pentru un bătrân pezevenghi ca mine?”. Mişu îi întinse grăbit o ţigară, comandă scurt „O bere, Tănţelu’!”, apoi te căută cu privirea pe întreaga terasă. Se apropie de tine, grav, bătându-te uşor, condescendent, pe umăr „Ce faci? Arăţi aiurea, pe cuvântul meu! Mă aştepţi demult? Cum am primit mesajul, am şi coborât!” Mişu se aşeză lângă tine, ca un prieten fidel, nemaiştiind ce să-ţi spună pentru a-ţi ridica moralul. Nici glumele lui nu mai prindeau şi cu atât mai puţin sfaturile mult prea generice de viaţă, jignitoare într-un fel prin trivialitatea lor.
„Îmi fac credit la bancă şi mă duc în Cipru după Mirela!” „Ai căpiat?”, înlemni Mişu cu ţigara aprinsă între degete. Fumul urca şi se strângea sub umbrelă, devenind verzui, ca un fel de mătasea broaştei, însă cu mult mai fină. „Cum ţi-am zis: îmi fac credit la bancă şi mă duc în Cipru. Nu mă întorc fără ea. Plec miercuri.” „Cum miercuri, Cristi, că azi e luni? Găseşti aşa uşor loc în avion? Ai impresia că e simplu, baţi din palme şi gata? Stai să-ţi accepte banca creditul, să vezi banii... Uite şi tu în ce bodegă umbli; şi îţi faci credit să te duci până în Cipru pentru o femeie de care abia te-ai despărţit...” „Nu ştiu dacă poţi să mă crezi... Îţi spun toate astea pentru că eşti singurul în care am cu adevărat încredere. Mi-a fost uşor să-i propun să ne despărţim, da. Însă o iubeam şi o iubesc în continuare. Orgoliul m-a împiedecat să nu-mi retractez cuvintele atunci. Credeam că o acceptă doar din ambiţie, însă n-a fost aşa. Acum realizez că am dezamăgit-o profund, încât a plecat din ţară doar ca să uite de mine. Puţin contează că voi plăti rate doi sau trei ani pentru plecarea asta. O vreau înapoi, omule. M-am schimbat – mi-au fost suficiente două săptămâni fără ea pentru a deveni alt om. Şi vreau să-i dovedesc asta! Am vorbit deja la bancă, banii îmi intră mâine pe card, iar biletul de avion e deja rezervat...” După o pauză de câteva secunde, ai adăugat: „Am o rugăminte la tine, Mişule. Vreau să fie o surpriză, să ajung acolo exact de ziua ei. Ca să nu dau nimic de bănuit, lansez un zvon cum că merg cu tine şi cu grupul tău în Delta Dunării. Voi plecaţi joi parcă. Nu negi nimic şi eşti ferm: Cristi vine cu noi, oricine ar întreba, bine?” „Bine, cum zici tu. Bine...”
Cu privirea coborâtă şi încruntată, nebărbierit, sălbatic parcă, te-ai afundat în halba de bere. Mişu a rămas gânditor, cu ochii pierduţi în mătasea broaştei care se ţesea deasupra voastră, pornind din ţigările aprinse. Gheorghe vorbea de zor cu cei trei câini, cerea câte o ţigară oricui intra pe terasă, iar Tanţa abia aştepta patronul – intenţiona „să vă pârască”. Voi ştiaţi bine că nea’ Costel se supără, şi totuşi aţi venit, ostentativ, cu o pungă mare de alune pe terasă, când Tanţa avea şi ea alune la bar (la un preţ aproape dublu, ce-i drept).

*
Ieşită la o pauză scurtă de ţigară şi cafea, undeva într-un colţ intim al terasei restaurantului, sub un palmier uriaş, imediat după masa de prânz, atunci când tot personalul respiră uşurat după agitaţia abia încheiată, priveai lung, de la nici două sute de metri, Mediterana. Pe şezlongurile albastre, la umbra unor palmieri pitici, câţiva turişti leneşi se bucurau de soarele umed al Ciprului, lângă piscina hotelului Maistrali. Venită de abia o săptâmănă, încă n-ai apucat să cercetezi amănunţit staţiunea Protaras.
Ai ajuns noaptea, târziu, cu un zbor direct din Bucureşti, iar cineva de la recepţia hotelului te-a aşteptat la aeroportul din Larnaca. Motivată de schimbarea din viaţa ta, şi, desigur, dornică să uiţi ceea ce ai lăsat în urmă, ai lucrat toată săptămâna de dimineaţa până seara.
Lui nu i-ai spus nimic despre oportunitatea de a te angaja ca ospătăriţă într-un un hotel din Cipru. Ai păstrat-o ca pe un as din mânecă. Ştiai că relaţia voastră este pe cale să explodeze, erai sătulă de certuri şi contraziceri absurde, în gol. Ţi-ar fi fost extrem de greu să fii în acelaşi oraş cu el şi să nu mai existe nimic între voi. Trebuia să pleci undeva departe, să poţi uita ceea ce a fost. Trebuia să fii departe pentru a face imposibilă o nouă împăcare. Învăţaseşi din experienţele anterioare că orice împăcare nu însemna decât reluarea punctului mort în care s-a ajuns. La ultima ceartă dintre voi nu ai mai refuzat propunerea lui Cristi de a încheia relaţia, lucru care l-a uimit, obişnuit fiind ca tu să refuzi înverşunată asta.
Tocmai aruncai la coş mucul de ţigară când telefonul a început să sune. Era Ioana, buna ta prietena din ţară. Probabil voia să afle cum îţi merge şi care e atmosfera în Cipru, aşa că i-ai răspuns relaxată, cordială: „Bună, bună, dragă! Te ascult!” După cum te aşteptai, ea te întrebă dacă ai reuşit să te integrezi, dacă e frumos acolo; răspunsul tău era unul singur – invariabilul „Desigur”. După două-trei minute, Ioana, scăzând tonul vocii, ca şi cum ar fi pe cale să-ţi împărtăşească un mare secret, schimbă total mersul discuţiei: „Mirela, am să-ţi spun ceva delicat... Nu şiu dacă e bine să-ţi spun sau nu, m-am tot gândit. Însă am ajuns la concluzia că e mai bine, totuşi, să ştii...” O mirare se căscă deodată între tine şi marea Mediterană, ceea ce făcu să-i răspunzi Ioanei, înghiţind zgomotos ultima gură de cafea: „Sunt numai ochi şi urechi, fată. Ce s-a întâmplat?”
„Cristi se pregăteşte să vină la tine de ziua ta. Am aflat de la mama lui asta...” „Poftim?” „Adevărat îţi spun. Am sunat-o pe mama lui una din zilele trecute pentru nişte produse cosmetice şi mi s-a plâns la telefon cum că şi-a făcut credit la bancă să vină după tine în Cipru, să te convingă să vă împăcaţi.” „Dar nu vreau asta, chiar nu mai vreau, mi-a ajuns!” „Ştiu foarte bine, doar mi te-ai plâns de atâtea ori... Totuşi Mişu susţine că au un grup organizat şi merg pentru o saptămână în Delta Dunării, iar Cristi vine cu ei. Nu ştiu, sincer, ce să cred... Am vrut doar să te pun în gardă şi nimic mai mult.” „E clar, Ioana. E doar o bravadă de-a lui. E foarte uimit că nu m-am mai opus despărţirii dintre noi şi că am plecat departe, în Cipru, să uit de tot şi de toate. E clar că merge în Deltă, însă, pentru a face pe interesantul, a spus că vine de ziua mea aici... ” „Tu îl cunoşti mai bine...”
Cineva te-a strigat şi a trebuit să grăbeşti discuţia. Mai tărziu, aranjând mesele din restaurant, ai reflectat la advertismentul Ioanei. Nu, nu avea cum să fie adevărat, îl ştiai prea bine. Era mult prea slab pentru a-şi călca orgoliul exacerbat; nu era capabil de un asemenea gest – singurul care, a trebuit să admiţi robotind printre mese, ar fi putut face ca, în ochii tăi, amintirea lui să mai însemne ceva.

*
Când avionul în care te-ai îmbarcat decola de pe aeroportul Băneasa, te trecură toate transpiraţiile. Un gol îţi cuprinsese stomacul, iar inerţia alergării îţi îndesă ideile în ceafă. Ai comandat o băutură tare, apoi n-a mai contat dacă avionul zbura la zece mii de metri deasupra sau dedesubtul pământului.
Hotelul la care aveai rezervare era situat la nici zece minute de aeroport. Taximetristul, un turc scund, vorbăreţ şi curios, te iscodi într-o engleză stricată de unde eşti şi cu ce gânduri în Larnaca. Îi răspundeai minimal, ursuz, cum că nu ai venit pentru turism. De-a lungul unei alei străjuite de palmieri, taxiul opri în faţa hotelului „Cactus” (nume în acord cu planta uriaşă, cubistă, pictată pe trupul alb al clădirii).
Peste noapte, gândurile, combinate cu aerul umed, îţi dădură insomniii puternice. Creierul parcă-ţi era acoperit de cărbuni aprinşi. Ai deschis larg geamurile şi un nou val de căldură te-a izbit în piept. Cu pijamaua lipită de corp, ai fumat aproape un pachet de ţigări. Camera, mobilată standard, impersonal, nu avea nimic specific locului, de parcă te-ai fi cazat la o unitate a unui lanţ hotelier internaţional. Singurul element care îţi amintea de locul în care te aflai era un tablou uriaş cu o imagine a plajei din Larnaca.
Mîine urma să fie ziua Mirelei. Faptul că ai depus atâta efort pentru a veni după ea trebuia să facă diferenţa. Tu te-ai schimbat, ai realizat că o iubeşti enorm, ţi-ai călcat orgoliul în picioare şi ai venit în Cipru de ziua ei. Oare nu e suficient acest gest?
A doua zi te-ai trezit greu, de parcă materie pentru vise ţi-a fost plumbul. Revii în cameră după micul dejun aducând cu tine şi două beri Keo. De la balcon puteai vedea piscina hotelului, cu un cactus mare, geometric, pictat pe fundul ei, faleza din Larnaca şi marea Mediterană. Te-ai instalat pe şezlong, sorbind încet din berea amară, cipriotă. Din cauza aerului aveai tot timpul pielea umedă. Adâncit în gânduri şi îndoieli, nu mai aveai stare. N-ai reuşit să te odihneşti în noaptea precedentă, încă nu te puteai acomoda cu atmosfera apăsătoare, atât ca umezeală, cât şi ca tensiune psihică. Mişu te sună spunându-ţi că Mirela e liberă de ziua ei şi că e plecată în Grecia. Ştia de la Ioana aceste detalii, aşa că nu putea garanta că este adevărat – putea fi doar un tertip de-al fetelor.
Pus pe jar de telefonul prietenului tău, te-ai gândit că nu are rost să te deplasezi pănă în Protaras, dacă ea e posibil să fie în Grecia (chiar dacă ţi-era greu să crezi asta). Pe la ora zece ţi-ai luat inima în dinţi şi i-ai trimis Mirelei un mesaj pe telefon. „La mulţi ani! Cristi.” Ai aşteptat, încordat, un răspuns. Pereţii erau mult prea strâmţi pentru emoţiile care te încearcau, însă nu voiai să ieşi nici în ruptul capului din cameră. Nu ai venit pentru turism – Larnaca şi Mediterana nu îţi transmiteau nimic special. După zece minute de aşteptare încordată, ai primit un răspuns sec: „Mulţumesc”. Imediat, cu degetele abia nimerind tastatura, i-ai scris Mirelei un nou mesaj: „Mi-ar fi plăcut să-ţi urez La Mulţi Ani în persoană. Te iubesc enorm de mult. Ar fi fost frumos să ne vedem...”
Ai lăsat telefonul jos, transpirat leoarcă. Era dimineaţă şi deja simţeai oboseala de parcă ar fi unsprezece seara. Făceai cercuri concentrice în jurul telefonului, arzând de nerăbdare. „Nu voiam să te văd, dar având în vedere că este ziua mea, accept să ne vedem doar ca amici şi cu promisiunea că nu faci vreo scenă!” Acest mesaj a venit ca o lovitură în moalele capului. Câtă ură şi răceala! Adică ea credea că ai depus atâta efort pentru a veni să-i faci „scene”? Şi credea că eşti o persoană capabilă „să facă scene”? „Te-am iubit enorm, adio.” – atât i-ai mai scris, aruncând într-un colţ al camerei telefonul.
Ai mai comandat câteva beri Keo de la restaurantul hotelului. Abia spre seară ai citit răspunsul ei, ameţit bine de oboseală, căldură şi alcool: „Adio a fost, este şi va rămâne. Vacanţă plăcută.” Nu a fost vacanţă şi nu a fost nimic plăcut. Nu ai găsit niciun motiv pentru a ieşi din hotel în cele cinci zile cât ai stat în Larnaca. Nu ai venit ca turist pe insula blestemată.

*
În dimineaţa zilei tale de naştere, priveai de la înălţimea Capului Greco cum valurile Mediteranei se spărgeau de stânca mult avântată în mare. Ţi-ai spus că ce poate fi mai frumos decât să primeşti mesajele de felicitări de la prieteni în cel mai interesant loc de lângă Protaras. Apa extrem de limpede lasa să se vadă clar bolovanii prăbuşiţi în mare. Te gândeai că dacă ar exista cu adevărat acel monstru marin de care vorbesc localnicii, între delfin şi dragon, ar fi imposibil să nu îl vezi cu ochiul liber.
Primul mesaj de la Cristi te-a surprins urmărind cu privirea coama înspumată a unui val. Te-ai uitat lung la telefon - numărul nu figura în agendă; totuşi l-ai recunoscut imediat ca fiind al lui. Trecuse prea puţin timp ca să îl poţi uita. Urarea lui generică şi formală de „La mulţi ani” te-a făcut să să zâmbeşti. Nu, nu voiai să-i răspunzi. Ai continuat să priveşti valurile care se spargeau absurde, sisifice, de Capul Greco. Totuşi, curiozitatea de a afla dacă el chiar a venit după tine te-a făcut ca, peste zece minute, să-i răspunzi, însă la fel de sec şi formal. Când, tot prin intermediul unui mesaj, ţi-a propus să te felicite în persoană, ţi-a fost greu să crezi că a venit în Cipru. Însă ai fost forţată să admiţi că, probabil, este adevărat. Te-ai gândit că locul acela atât de departe de ţară, ca un teren neutru, te-ar ajuta să-i faci faţă. Şi în plus te rodea o mare curiozitate – aceea de a vedea dacă a venit sau nu. Te-ai simţit suficient de puternică, aşa că, de pe faleza Capului Greco, i-ai răspuns că da, eşti de acord să vă vedeţi, însă cu o condiţie: „să nu facă scene”.
Răspunsul lui Cristi ţi-a risipit orice urmă de îndoială. Era clar că nu venise în Cipru, totul fiind doar o bravadă ieftină. Nu şi-a putut călca pe orgoliu. Era în Delta Dunării cu prietenii şi doar te-a pus la încercare prin acest schimb de mesaje. Ai zâmbit, inspirând adânc briza Mediteranei. Era doar o iluzie deplasarea lui aici, precum existenţa blândului monstru marin din Ayia Napa, pe care îl căutai zadarnic, în acea dimineaţă, printre valuri, de la înălţimea Capului Greco.

*
Tocmai savurai o halbă de bere la „Bubu”, ascuns de soarele aprig şi uscat sub o umbrelă verde, când Mişu şi alţi doi amici comuni intrără pe terasă. „Uite-l pe Cristi. Salutare!” – te-a reperat imediat micul grup, obişnuit fiind fiecare ca, atunci când intră pe terasă, să caute cu mare atenţie cunoscuţi. Se aşeazară la masa ta, dând noroc cu halbele înspumate, după care Mişu „aruncă o perlă”: „Cum a fost în Cipru, Cristi?” „Ai fost în Cipru? Ce tare! Hai povesteşte!” – te îndemnară ceilalţi doi. Dar nu aveai absolut niciun chef să deschizi gura. „Hai, zi cum a fost”, insistă Mişu, aprobat de ceilalţi doi.
„Păi...”, încercai să îngaimi, realizând că ai fost extrem de neinspirat să ieşi în „Bubu” la nici câteva zile de când te-ai întors. „...Au o bere amară: Keo. Singura bere locală”, după care ai tăcut, convins fiind că ţi-ai satisfăcut onorabil mica audienţă. „Doar bere?”, se declarară descumpăniţi cei dimprejurul tău, sorbind câte o gură din halbele din faţă. „Asta avem şi noi!” Ai realizat că nu vei scăpa prea uşor şi-ai început, greoi, să le descrii autostrada, drumul îngust străjuit de palmieri, priveliştea de la balcon, precum şi plaja din Larnaca, aşa cum ţi-o aminteai din tabloul atârnat de perete. Cei doi, râzând lubric, voiau mai multe amănunte despre „cum sunt fetele pe-acolo”, însă te salvă Mişu, care le-o tăie scurt: „Gata, că omului nu-i arde de poveşti.”
Discuţia a virat către subiecte banale; nu ai mai luat parte la ea, pierdut undeva departe, rămas, parcă, prizonier în camera din Cipru. După nici zece minute, te-ai ridicat brusc de la masă: „Am de plătit o rată la bancă. Am întins-o!” Ai ieşit cu gesturi scurte, grăbite. Mişu aleargă după tine şi te opri tăindu-ţi calea. „Omule, nu arăţi deloc bine. Ce s-a întâmplat acolo? Ai reuşit ceva?” „Nu”, i-ai răspuns sec, dându-l nervos la o parte. Ai evitat să-l priveşti în ochi, îndepărtându-te grăbit de terasa din faţa căreia, înlemnit, descumpănit, Mişu te urmărea cu privirea.

*
La nici câteva zile după ce l-ai cunoscut pe plaja din Protaras pe Cristos Tomu, un cipriot care locuieşte în Larnaca şi care ţi-a declarat toată seara sub smochinul uriaş din mijlocul plajei că ai cei mai frumoşi ochi pe care i-a văzut vreodată, ai întâlnit-o, la obişnuita pauză de ţigară, pe Crina, o româncă ce lucra ca recepţioneră la acelaşi hotel. V-aţi salutat cordial, aprinzându-vă reciproc ţigările, după care ea, brusc, şi-a amintit că trebuia să-ţi spună ceva: „Mirela, am uita să-ţi spun: a întrebat un tip de tine la hotel!”
Ai privit-o uşor surprinsă, zâmbind şi cerând mai multe detalii: „Brunet, cu ochi verzi şi mediu de înălţime?” „Da!”, îţi confirmă bănuielile Crina. Apoi ai adăugat, gândind cu voce tare: „Al naibii cipriotul, a şi aflat la ce hotel lucrez!” Însă Crina veni imediat cu noi precizări, transformând zâmbetul tău într-o uimire mută: „Care cipriot, că era român!” „Dar când s-a întâmplat asta?” „Joi, de ziua ta. Îmi pare sincer rău că nu ţi-am spus de atunci, dar nu ne-a mai nimerit pe aceeaşi tură.”
Ai devenit brusc încruntată, curioasă. „Păi şi ce ai vorbit cu el, ce te-a întrebat?” „Am început în engleză, ne descurcam greu, după care ne-am dat seama că suntem români amândoi. M-a întrebat fâstâcit de tine. Ştii, în limba natală emoţiile sunt mai greu de disimulat. I-am spus că lucrezi la restaurant şi, la insistenţele lui, am sunat să văd dacă eşti acolo. Însă mi-au spus că ai zi liberă, răspuns pe care i l-am transmit întru tocmai. Mi-a mulţumit, a zâmbit uşor, chiar dacă părea că se forţează să facă asta, după care a făcut stânga împrejur.” „Dar cum îl chema? Ţi-a spus?” „Da – Cristi îl chema.” „A mai întrebat şi altceva?” „Nu – doar mi-a mulţumit şi a plecat.”
Încruntarea ta se transformă în nostalgie, nostalgia într-un zâmbet uşor, enigmatic, pe care Crina nu l-a înţeles. Nu mai erai lângă noua ta prietenă, nu te mai puteai concentra la subiectul pe care ea l-a schimbat între timp. Sub palmierul care ţinea loc de fumoar, la nici două sute de metri de marea Mediterană, a trebuit să recunoşti că, totuşi, amintirea lui Cristi însemna ceva pentru tine.