omul acela bolnav și bărbos în care bate o clapă neagră
ascultă cum ies ghimpii în trandafiri
și schimbă numele zilelor în cifre
are picioarele subțiri a coadă de mătură
uneori îi rămân dezvelite dar nu se supără
mă privește cu ochii mici și speriați
de se rup în mine toate venele și îmi vine să vomit
cine-i făr' de păcat să ridice piatra
căci pentru cel ce dă
nu există primejdia secătuirii
ci doar neputinţa celorlalţi de a primi
să te doboare preaplinul
aceasta-i cea mai mare durere
căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi
pentru a se păstra sieşi
şi nu vom recunoaşte-n veci
că l-am ucis
cu ȋmpietrirea sufletelor
pentru reuşita experimentului vom apela la o inversare:
luăm timpul şi-l răstignim
în cele trei dimensiuni acceptate
iar cea de-a patra dimensiune
plecând dintr-un punct
o vom da spaţiului
eu fiind punctul
definit de coordonate temporale
un prezent continuu
vis trecut
şi dorinţă de viitor
întreb...
dacă ţi-aş cere un sărut
cărei coordonate îl vei oferi
punctând spaţiul cu imensitatea lui?
Comentarii aleatorii