că trec avioanele şi se dărâmă ca unul dintre turnuri şi oamenii din ea se sperie, mai întâi se îngălbenesc ca o pudră de frunze strivite soldăţeşte, ţipă ca păsările în roată deasupra stârvului, unii în picaj îşi dau drumul în libertate, întorcându-se în pământ seminţiile, alţii îşi sună rudele, fac poze de groază cu celularul, spun ultimul te iubesc, unul în faţa celuilalt, celălalt în faţa altuia, altul în faţa unuia, spun te iubesc în faţa telefoanelor, în faţa camerelor de supraveghere, în faţa oglinzilor, în faţa monitoarelor şi lumea se transformă într-un ecou te iubesc şi într-o und
într-o zi am strâns atât de tare pleoapele
că toate întâmplările din viaţa mea
au pocnit ca nişte seminţe de bostan
mai puţin imaginea ta
care a devenit planetă
sunteţi locuibilă am întrebat
da
dacă vrei putem ieşi mâine la o cafea
sau vedem noi ce facem
şi
până mâine ce fac ştiţi
eu nu am pe nimeni
care să mă ducă încolo încoace
prin univers
mă rog
să aibă grijă de mine
nu ştiu ce să-ţi spun draga mea.
soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît soarele tău,
şi-n răstimpul ăsta n-am învăţat încă
ce-i dragostea, cum se foloseşte, cum se întreţine, ce mănîncă
ce faci cu ea după ce moare.
dacă e adevărat că noi oamenii după moarte
mergem în rai, n-ar fi drept oare ca şi dragostele noastre
în raiul dragostei să urce?
în raiul dragostei ar trebui să existe dragostea mea
pentru căţeluşa cea galbenă, laika, dar şi cea pentru domnule motan
la fel şi ce-am simţit eu cînd citeam chiriţele
Comentarii aleatorii