îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie
pen’ că planeta asta nu-ți poate înghiți la nesfârșit gesturile
o să te îmbolnăvești de lumi paralele
după cum te știu nu vei merge la medic
vei încerca un tratament după ureche
până când obosit de-atâta alternativ
vei spune pas și vei cădea în iarbă
cândva erai ok-e te răsuceai în broască
acum firul de păr din lentilă a crescut mare
trebuie doar să îl împletești în codițe
prin tunel să se strecoare la tine lumina
cu pachețelul de-acasă cu pâine
are și uitarea o limită. și odată cu asta toate
și tristețea, și melancolia, și desfătarea, și iubirea
și regretul
se opresc la un moment dat. atunci începe.
mă întreb dacă viața mea a fost frumoasă.
nu știu.
sunt atîția care au fugit din ea. însă și fugile astea
au o limită.
voi ajunge la morgă și voi cunoaște alții asemenea mie.
poate mă voi îndrăgosti din nou
sau poate o să rămîn
din nou singur.
atît de intimi
ne ascundem după două ziduri
sărutul se repetă la fiecare colț
geamurile se trântesc de la curent
prin ușile deschise
încerci să-ţi găseşti o cale
te simt alergând prin mine
ca un pahar de alcool luat în plus
în nopţile negre
nici nu ne-am văzut feţele
cineva îmi spune să nu mă sperii
dragostea la prima vedere nu doare cel puțin nu pe moment
Comentarii aleatorii