toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie
am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă
cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri
toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă
sunt atât de obosit nu mai știu să iubesc
socotesc pe degete ca la școală
numărul zilelor
se prind în memorie
spaimele acelea de care fug din copilărie
trecutul mamei
mi-a chemat niște umbre rostind formula apei
când se umple de pești
alunec printre ceilalți
recunosc vântul pus la uscat
pe vârful unui munte pribeag învăț
să răspund prin focuri
conștiința hotărăște ce imagini trebuie să privesc
cu partea dreaptă a minții înțeleg
frecvența
pe care mulți o consideră sunet
orbirii se-nchină, pleiadelor triste,
timid, un călugăr îşi scăpă din toamnă,
gândite comete prin raiuri se varsă,
adoarme lumina, degeaba se joacă
o brună idee pe-o stampă uşoară;
"să scriu oare teama? sfioasele stele?
pe şold să pun floarea fecioarei mirate?"
de-acum sună goarna, să taci, cresc fosfene
când îngerii-mbracă veşminte alese
spectral adunate din unda albastră;
polei pe-o petală, argint pe o alta,
tresare iar floarea ca Sara fecundă,
frumoasa agrafa în păr o piteşte;
polen al risipei, rugină s-aşază,
stamine rămân adormite în urmă;
driade vergine, păşind, nevăzute,
îţi strigă să taci, ori te-ating cu genunchii.
Cu un râs neîmblânzit,
după colţ
m-aştepta singurătatea,
pozând
între victima publică a nopţii
şi stăpâna umbrelor
dintre noi şi cer.
Privindu-mi atent ochii,
întinzându-se la picioarele mele,
îmi şoptea cu ecouri lungi
de catedrală părăsită.
Sub invazia singurătăţii,
mă vedeam stând cu o tâmplă
pe genunchii tăi.
Eu mă ştiu sub diverse nume,
obişnuind să le schimb periodic...
fizic ori mental eram tot eu:
un lunatic şi jumătate.
o ruină în care nu am vrut să intru
nici măcar să filmez sau ceva asemănător
nu mai există ordine într-un babel stricat
de vreme ceasornicele nu mai funcţionează
nimic nu mai poate fi recunoscut
şi dacă ţi-a aparţinut vreodată
dumnezeu atârnă de un catarg
probat de câţiva norocoşi
locul acesta acum ceva minute
fusese un birou cu suflete pe ziduri imortalizate
citate /suntem ceea ce iubim/ mi-amintesc
de ochii lui nichita mai ai albastrului decât
cerul acum căzut ca o pancartă electorală ziua prinsă
Comentarii aleatorii