era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
cântec de îmblânzit picioarele mângâiate de vânt şi de soare
nu ştiam că, urcând,
mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită
că
mă va înghiţi paradisul cireşilor ca pe o rădăcină săvârşită dintr-o uriaşă greşeală
că
timpul acesta nu va mai fi recunoaşterea bătăilor de inimă
care şi pe mine m-au răsfăţat câţiva ani
numindu-mă „pescăreasa”
că
iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuţă cu pânze
purtată de vânt spre un ţărm năpădit de cireşi,
cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit şi a ploaie,
de atâtea coşmaruri mă vizitează morţii
cei cunoscuţi cu vorbe obişnuite cu ticuri şi metehne
de-ale casei /
fugim împreună călare sau în maşina mică
adormim în patul din mobila pentru păpuşi
e prea ridicol / sunt prea bătrână
să prind la piept o floare de păpădie în semn de doliu
pentru soarele din copilărie
când adunam în palmă inimi mici de traista ciobanului
să prindă rădăcină în alt loc
m-ai ascuns în tine ca într-o ramură tânără
fiecare bătaie de aripă e un zbor
fiecare secure ne visează sfârșitul
stai liniștit nu contează spui tu
din muguri fluturi calzi
îmi cad în venă
Comentarii aleatorii