mi-am mânjit rochia de catifea
cu sânge alb de păpădie
alergam printre inimi de frunze şedeam cu pulpele goale pe pământul curat
în cerul pe care îl ştiam nu era loc pentru curcubeie
probabil că lumea era aşa de rotundă
încât loveam în pumni de ciudă până asfinţea soarele
daca ştiam de umbra ce se adună
dintre picăturile de ceară
limpezit
la fel cum clipoceşte aripa unui înger
când
doar foarte puţin obosit
se ridică de pe mânuţa unui copil cu scalpul golaş acoperit cu o caciuliţă cu reni,
daca ştiam de umbra asta absurd de frumoasă
ca degetele tale lemnoase mamă dragă mama mea
atunci nu plecam de lângă fruntea lui rece
pe care abia începuse să cadă zăpada, să se împiedice
ca intr-un puzzle absurd,
of da
și de vei pleca pe mare
ia cu tine
o cochilie de melc
părăsită
cîndva
dorului pradă
legănat de valuri
să ți-o apropii
de urechea stîngă
și-ai să auzi
foșnet de frunze
iar în seri de vară
colindîndu-ți urbea
supraveghează pașii
și cruță melcii
chiar dacă
ochii tăi vor căta departe
întrebîndu-se
ce culoare mai are marea
şi lumea se ridică
lumea se panichează
lumea se îmbulzeşte
lumea se îmbrânceşte
lumea se calcă în picioare
se dezlănţuie se izbeşte om de om
se revarsă puhoaie rupe digurile
se clatină face spume
acoperă străzile înghite vegetaţia oraşul maşinile
pilonii de susţinere podul şi înaintează
vacarmul creşte ciclonic lumea e turbată
cu ochii inflamaţi şi venele inflamate
valul creşte cuprinde şi pe alţii şi pe alţii
antrenează copii antrenează femei antrenează
bătrâni mulţi mulţi şi valul se lăţeşte
Comentarii aleatorii