te-ai ascuns între nişte poezii care fac ape
oamenii nu se sperie intră uşor
încep să înoate fiecare cum a învăţat de la părinţi
se iau la întrecere cu bancurile de peşti
pariază că au ştiinţă de lumea cea albastră
nu ezită să se cufunde într-un fel
mişcător fac valuri înfig cuvintele în
nisip ca nişte steguleţe de recunoaştere
suflă bucuriile baloane de aer salin
între sâni stâncoşi alunecă îndrăzneţ
fotografiază iau mostre din adânc
oricât aș da din mâini nu zbor
iese atâta amar de cenușă că timpul se închină în fața mea
doar eu și timpul ne suntem propriul oxigen
creaturi cu lacrimi făcute din nasturi
noi facem și dealuri din lacrimi și plângem
când un nasture se descoase
plângem când tremuratul mâinilor anunță ploaia cu nasturi
doar copiii au gură și strigă și coboară în strigătul lor
acolo unde locuiește unicul cerșetor al lumii
el ronțăie nori, din nori copiii cresc, din nori se fac mai târziu
stările de agonie
când rostesc cuvântul gol
mă gândesc la ceva rotund şi alb
la un capăt de drum
un capăt de aţă
un vis cu teamă de moarte
sau la o verighetă scoasă de pe deget ca un obiect de studiu
Se subţiară timpul şi forma şi culoarea
în zboruri îngroşate, în păsări neajunse
la plâns,
iar păsării din zâmbet nu-i mai ajunse zborul,
se prăbuşise timpul sub ancore uscate;
ca într-un os de veci,
m-am strâns
şi-am strâns
din ochi, din dinţi, din sânge,
până când, duso, ai început a strânge
până la măduvă, până la cruce, până la vânt,
până când
copacii se legănau mai pustii,
şi-am întrebat mai mort şi mai viu:
mai ştiu,
mai ştii?
Comentarii aleatorii