e smoală cu crini şi pericol iubite
castroane cu stele se sparg sus de cer
şi palmele noastre alintă cuţite
şi lumea se plimbă cu paşi de-ofiţer
duminica ţipă la vrăbii şi-nghite
plăcinte cu măr, praf de puşcă şi gin
şi lanţuri ne trag înapoi zornăite
şi-n parcuri cresc tei cu miros de pelin
la şoapte ne luăm şi murim din cuvinte
ce nimeni nu ştie cînd/ cum/ cît le-am spus
şi gloanţe de frică ne-aleargă prin minte
şi plîngem cotoare de soare apus
nu ştiu ce să-ţi spun draga mea.
soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît soarele tău,
şi-n răstimpul ăsta n-am învăţat încă
ce-i dragostea, cum se foloseşte, cum se întreţine, ce mănîncă
ce faci cu ea după ce moare.
dacă e adevărat că noi oamenii după moarte
mergem în rai, n-ar fi drept oare ca şi dragostele noastre
în raiul dragostei să urce?
în raiul dragostei ar trebui să existe dragostea mea
pentru căţeluşa cea galbenă, laika, dar şi cea pentru domnule motan
la fel şi ce-am simţit eu cînd citeam chiriţele
adesea lângă plopul cunoscut
poezia soaţă cuminte aşteaptă
lacul singurătăţii mele de nuferi este
albastru la citit chipul tău oglindeşte luna
pe deal însereză după cântec de bucium
viaţa intră smerit în case mărunte în
faţa lui dumnezeu luceafărul
coboară în genunchi pentru noi
codrului îi lipsesc păsări somnoroase
arar îi suspină izvorul de oameni
în dungă puf bătut de vânt dorul
risipă face din inima mea
tămâie arde drum de geniu
marea spală lespedea
dorinţei tale cuvintele n-au murit
Comentarii aleatorii