îţi trebuie forţă să rămâi singur
să-ţi îmbraci gândurile în staniol
dând culoare vieţii
întotdeauna ai de ales:
poţi face lumea mai acceptabilă
sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta
cu el nu ai aproape nimic de împărţit
poate corpul vesperal
adevărurile fruste – cruste ale minciunii
şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului
sub care Putin învaţă cocorii să zboare
la revedere
i-am spus orbului
cînd mai treceți
apoi s-a prabușit
peste mine cerul
nu voiam să mă mai ridic
dintre ruine și dîre sărate
am deslușit
un am un să și un văd
bună seara femeie
poate nu ți-aș fi scris
dacă străzile acestui oraș
nu mi-ar fi amintit labirintul venelor tale
prin care asemeni unui școlar
care nu poate merge acasă fără pâine
ultimul meu sărut
alerga nebunește
în căutarea unei inimi
despre care știa
că se va-nchide curând
mă trezesc cu foamea asta de umanitate
poate ar trebui să-mi cultiv gusturile
să închid ochii și să-mi imaginez farfurii goale, cartiere pustii, gări în grevă, orașe părăsite
să mă visez un înger salvator, terminator în felul său
încărcat cu geamantane pline de bandaje
măturând urmele răniților
însă foamea victimizează uneori
nu fac diferență între felurile de iubire
de aceea îmi și mușc limba uneori și mă doare
undeva, undeva ar trebui să apari tu
să îmi spui că suntem ok
marea e în același vers
Comentarii aleatorii