viața nu reușește să fie decît un drum implacabil
spre moarte
dragostea se mistuie pe sine pînă cînd durerea o metamorfozează
în singurătate
lumina există doar pentru ochiul pe care îl arde
orbindu-l
plăcerea îți cuprinde trupul pînă cînd dansul ei devine doar
robie
liniștea îți promite hipnotic o fericire pe care nu o are pentru că nu are
nimic
prietenia nu reușește niciodată să fie mai mult decît
o amintire
sănătatea o perpetuă redefinire
a bolii
armonia locul în care se întîlnește
compromisul

stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul