a venit vremea să învăț copacul
din fața casei mele
că pînă și securea are mînerul de lemn
să îi mîngîi umbra cu degetele
ca pe o femeie pe care nu pot să o mai ascund
a venit vremea să mă îmbăt cu lumina
strecurată prin el pentru ultima dată
să îngenunchiez în fața liniștii
ca în fața unei simfonii neterminate
și să aștept să se facă din nou primăvară
ca din greșeală
afară plouă mărunt este un sfârşit
în rochie transparentă stau
mă sprijin
alunec
noroi pe tălpi şi miros de melci în păr
sunt fata cu cotoare roase
în esenţă de cafea râncezită de respiraţii
aş putea să-mi închipui că toată singurătatea asta
e ca o vacanţă în dubai
cu o venetică pe care n-ai apucat s-o
cunoşti nici după doi ani de
convieţuire
stai în punctul cel mai de sus pe cea mai înaltă clădire
din abu dhabi
cu degetul scrii o lungă scrisoare de dragoste
în albul unui nor
cînd termini o ştergi
şi o iei de la capăt îţi dai seama că eşti atît de sărac
nici cuvinte nu mai ai nici bani să-ţi permiţi măcar
un magnet de frigider nu plouă niciodată pe feţele oamenilor
se citeşte asta
ar fi trebuit
fereastra să fie lăsată cu urmele ei
de vânt, de praf, de ploaie, de sudoare,
minciună i-a fost păsării al cărei zbor s-a izbit şi s-a frânt
de apa sticlei curată nebunie a unui îndemn
acea căldură iluzorie căminul
în care focul nu a fost aprins niciodată
Comentarii aleatorii