numai tăcerea şi-a băgat minţile la cap
copleşită
inimă şi-a făcut cuib din singurătăţi
din umbra ei
învaţă-mă cum să fac drumul printre oameni înfofoliţi în şaluri gri
deschide-mi ochii
cu vârful degetului arătător
ce dor mi se face de locul unde
nimeni nu trăieşte viaţa din obligaţie
o singură poezie de-aş lua în fiecare noapte
înainte de culcare
cuvintele mi-ar fi îndeajuns
să-mi arate cel mai înalt loc de unde pot vedea cum stau lucrurile
nu eu am inventat iubirea prin neştiinţa mea
precum pictorul care nu se îndură
să amestece culorile pure
era acolo
pe vremea când buchiseam diferenţele
între util frumos şi plăcut
mai întâi crescuse un copac cu frunze roşii
ca buzele bărbatului sau femeii înainte de primul sărut
frunzele erau altfel de palme
tremurau
se pregăteau să cadă
foşnet peste foşnet până la ultima tăcere
cum plouă sunt singur
de frică nu recunosc păsările prin față
zboară cu sentimentul de om
moartea în concubinaj cu o cifră
noaptea îngerul pietrei
digital
îmi arată ce haos face lumea din
minunile pretinse de
icoane clonate
fac să dispară lumina
printre vaporii de coduri
aruncă-i omului un os dintr-o carte și
va trece prin toate fusele orare
destinul cu mâna pe armă
pereţii iau forma frumoasă a craniilor izbite
în încercarea de a prinde un ritm firesc, orbitele se lărgesc cu încă o spaimă;
stăm de veghe cu ţigările aprinse,
timpul se ascunde în colţuri întunecate alături de celelalte lucruri inventate.
ne-am găsit şi toate drumurile s-au adunat sub noi într-un punct sinistru,
o groapă micuţă şi caldă ca un sac de dormit;
pentru o vreme aceasta a fost dragostea noastră, un spaţiu strâmt şi intim
în care am rezistat eroic.
Comentarii aleatorii