orice călătorie e un ȋnceput, dar ȋnainte de-a pleca,
e bine să verifici ruta, vremurile, cerul şi inima…
am fost luat de ceafă şi aruncat ȋn burta calului fără să mi se dea niciun indiciu
zile, luni, ani, peregrin printre propriile spaime
la adăpostul ȋnchisorii
pe un perete o mână a scris:
“ȋn noaptea urgiei, porţile cetăţii se vor deschide şi calul va fi primit ȋn cetate”
peste tot desluşesc semne…
zile plecate ȋn căutarea vestitei nopţi ce nu mai apare,
suflete ce-şi lasă umbrele de strajă şi se prăfuiesc ȋn aşteptare,
trăiesc senzația că cineva fuge de mine
pe traseul zilnic nu mai disting nimic
decât punctul de plecare, o cârciumă pe la jumătatea drumului și destinația
aș putea să spun că văd o mie de chestii
multiplicând bicicleta unui trecător la nesfârșit
dar ce rost să umplu o zi
cu lucrurile altora
ploaia mi se întinde peste tot
casa e o baltă
în dimineața asta simt că cineva fuge de mine
și sigur nu sunt eu
seara
sînt un punct
bîntui străzi sprijinind o cîrjă
măsor distanța minimă dintre sprîncene
adîncimea buzunarelor
încleștarea pumnilor
și trec așa numărînd genunchi
ca o invocare a somnului
apoi îmi amintesc că doar ploaia
e receptivă la descîntece
noaptea
număr doar clipe
întorc pagini
caut un capitol
ce începe cu niște uși
și nu-mi mai e teamă
nefericirea ne-a îmbrăcat în culori închise
haina ce urma să ne ţină de cald noaptea
am împărţit-o
printre alte lucruri ne-am târât
nu ne-am gândit cât de departe putem ajunge unul fără celălalt
ca într-o altă viaţă
în camera de sus doar lumina rămâne aprinsă
împotriva răului
cu gâtul întins înainte ducem cruci
prietenii falşi şi-au vopsit în alb uşa de la intrare
degeaba
iubirea de sine mă opreşte în loc şi-mi apasă umerii
ar trebui să plec
să las baltă totul să ies
din palma asta strânsă nu știu
cine și de ce mă strânge așa de tare
de parcă ar trebui să se întâmple ceva după
să mă transform într-un cozonac
într-un produs comestibil
uite ca nu
chiar plec
întâi îmi trimit mâinile, ușor ușor la drum
îmi iau capul, pe rând picioarele
unul câte unul
aproape că nimeni nu a observat că nu mai sunt
obișnuiau să vadă ceva colorat
mi-am lăsat sârma plină cu rufe, domnilor, asta e
și fac pariu
că nici acum nu știți
Comentarii aleatorii