plouă
adînc în mine cuvintele tale
se cuibăresc și mor după o vreme
ca niște clădiri vechi
ucigător de singure
plouă de cîțiva ani neîntrerupt
și e nedrept să trăiești într-un secol
în care vei muri
fără să te fi născut
plouă ca și atunci cînd făceam
dragoste origami
și era frig în caleștile de hîrtie
cu care plecai de fiecare dată
fericită din ce în ce mai puțin
plouă ca la început
cântec de îmblânzit picioarele mângâiate de vânt şi de soare
nu ştiam că, urcând,
mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită
că
mă va înghiţi paradisul cireşilor ca pe o rădăcină săvârşită dintr-o uriaşă greşeală
că
timpul acesta nu va mai fi recunoaşterea bătăilor de inimă
care şi pe mine m-au răsfăţat câţiva ani
numindu-mă „pescăreasa”
că
iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuţă cu pânze
purtată de vânt spre un ţărm năpădit de cireşi,
cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit şi a ploaie,
câteodată te trezești că nu știi dacă îți mai dorești să fii
te înspăimântă că nu te sperie asta
copiii nu te mai fac să zâmbești
șmecherii nu te mai dezgustă
mirosul orașului nu-ți mai închide nările
firul de mărțișor e gri valul nu te mai curăță
în cădere frunzele nu-ți mai acoperă personalitatea
pe urmă vine crăciunul
caut un refugiu. vidul
în care să nu simt frângerile de zi cu zi ale lucidităţii, senzaţia
că pot vedea prin sticla oricui când sticla mea e complet fumurie,
căzăturile violente pe gheaţa care mă separă
de bărbatul nirvana,
bilele de plumb împinse de pe o parte şi de cealaltă
a străzii (ochii negri ai celor neobişnuit de singuri) care mă conving
că nu voi ajunge niciodată să simt
decât o fericire sintetică.
îmi eşti manuscris netradus în promisiune
acostat pe braţele sincerităţii
între noi curg aceleaşi ţeluri
din când în când pornim unul spre celălalt
ca două andrele care ţes acelaşi drum
dar îşi urmează fiecare traiectoria
atingându-se abia după kilometri de aşteptare
Comentarii aleatorii