nu ştiam că, urcând,
mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită
că
mă va înghiţi paradisul cireşilor ca pe o rădăcină săvârşită dintr-o uriaşă greşeală
că
timpul acesta nu va mai fi recunoaşterea bătăilor de inimă
care şi pe mine m-au răsfăţat câţiva ani
numindu-mă „pescăreasa”
că
iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuţă cu pânze
purtată de vânt spre un ţărm năpădit de cireşi,
cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit şi a ploaie,
ca într-o iluzie blândă, japoneză
şi că
lăsându-mă iubită pe puntea aceea uscată de vânt
o-să-mă-fac una cu marea
şi voi fi devenit jumătate-apă-sărata jumătate-calmari-şi-stele-mirate
şi pieptul îmi va fi fost năpădit de-algele-gri-ale-morţii
şi că
rămânând aşa
nu mă va mai auzi niciodată nimeni
că nu voi mai atinge niciodată cu degetele mele mirate
fâşia cea albă din spatele curcubeului
rămânând
acolo, pe punte,

părăsită de iubitul care va fi îndrăgit o altă femeie
una poate mai tânără, mai frumoasă,
cu sâni temători de columbă
cu părul ei de argint atingându-i picioarele dezgolite,
una cu care se va fi însoţit în faţa delfinilor şi a
rândunelelor care revin, la soroc, de peste alte mări foşnitoare
o femeie pur şi simplu mai dulce şi mai potrivită
decât mine, sfioasa,

nu ştiam că
uitată pe punte ca o scoică ofilită de carne
mă voi sfârşi dintr-odată în lumina lampioanelor
fără să mai cunosc sclipirea zăpezilor şi a lunii
şi mai ales
a dragostei albe pe care am băut-o
odată
dintr-o cupă ce dădea pe din-afară cu absint şi cu apă de mare
undeva
aproape de eden.