era un oraş în care tocurile înalte pocneau rar
pe asfaltul cel de toate zilele
dar când se întâmpla pământul tremura din încheieturi
precum mesele din vagonul restaurant
se învârteau mai iute moriştile de jucărie din parcul copiilor
ce ţi-a plăcut mai mult pe
pământ răspund
pijamalele
ating din greşeală pielea unei fiinţe
obsedate de ultimul zâmbet
cu vederea spre mare
picioarele nu simt gravitaţia
aripile te fac om
dacă nu primeşti
vântul suportă distanţa
nu se compară cu sentimentul de viaţă
iubim acelaşi arhetip de femeie
sărim două trepte deodată
îngeri cu deja vu
ne simţim bărbaţi plini de viaţă
nimeni nu vede umbre deşirate
nici că-mi voi mai aminti
de-această seară de iarnă altfel
decât suspendată undeva între un ieri și-un mâine
un prezent înmulțit cu niște câmpuri electromagnetice
peste care-aleargă caii tăi putere
cu tracțiune pe spatele acestei întâmplări
în care tu adormi liniștită
scufundată în zăpadă
Era frumoasă și hai-huie
Pierdută-n ceața imatură
Ca un sărut fără de gură
Un halou de marmură și parcă clei
Ți-am recitat din câțiva zei
Și-am tot lipit câte-o câtime
Din coapsele cu linii fine
Dorințe adunau din pori
Pierdute, foste dezmierdări
Erai superbă și aproape goală
Pe o copertă de la școală
Pe care-am desenat dintr-un impuls
Brațe lungi cu dor de dus
Și oricât de fascinat eram
Tot incompletă te iubeam
Comentarii aleatorii